Proteste muncitoreşti în România comunistă
vineri, august 21, 2009 6:01Proteste muncitoreşti în România comunistă
Salariile insuficiente stăteau la baza unei alte probleme cu care se confruntau autorităţile comuniste, şi anume, aceea a furturilor din întrepriunderi. În general, bunurile sustrase se împărţeau în două mari categorii: bunuri care puteau fi vândute sau schimbate pentru alte bunuri sau pentru alimente şi materiale folosite în gospodărie pentru reparaţii sau îmbunătăţiri8. Lipsurile şi mizeria din cartierele muncitoreşti bucureştene sunt evocate de numeroase mărturii, precum, spre exemplu, descrierea condiţiilor de viaţă din cartierul Griviţa din Bucureşti, considerat un „bastion al clasei muncitoare”, datată decembrie 1955. Unii muncitori ceferişti, se arată în document, în special mecanici de locomotivă, obişnuiau să cumpere produse alimentare din provincie (carne, brânză, ouă, etc.) la preţuri reduse şi să le revândă în Bucureşti pentru a-şi suplimenta câştigurile mizere9. O altă mărturie, din luna iunie 1958, vorbeşte despre consumul de alcool în rândurile muncitorilor, care, se spune în document, „în zilele de salariu se grăbesc spre cârciumi şi deseori se întorc acasă fără nici un ban”. Din acest motiv, se spune mai departe în document, în zilele de salariu, numeroase femei îşi aşteptau soţii la poarta fabricilor pentru a-i împiedica să-şi cheltuie toţi banii pe băutură10. În linii mari, această perioadă – caracterizată prin proteste sporadice şi de amploare redusă, care nu au afectat în vreun fel elita Partidului Muncitoresc Român în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej – se încheie în jurul anului 1958.
Se poate afirma că, odată cu retragerea trupelor sovietice din România, în anul 1958, pentru clasa muncitoare din România începe o nouă perioadă, ce se va întinde până în anul 1977. Perioada 1958-1977 se caracterizează prin strategia de „naţionalizare” a modelului sovietic pe care elita conducătoatre de la Bucureşti a aplicat-o pentru a se menţine la putere în urma valului de destalinizare lansat în anul 1956 de liderul de la Kremlin, Nikita Hruşciov, în urma Congresului XX al PCUS. Această strategie s-a bazat pe revenirea la valorile naţionale şi pe un program de industrializare forţată. Acest program a dus la creşterea populaţiei angajate în industrie şi, respectiv, la scăderea ponderii populaţiei angajate în agricultură. Astfel, populaţia angajată în industrie a crescut de la 19,2% în 1960 la 30,6% în 1975. În acelaşi timp, ritmul industrializării a fost mai înalt decât ritmul urbanizării, ceea ce a făcut ca forţa de muncă din industrie să fie formată în principal din muncitori navetişti, cu alte cuvinte din muncitori care locuiau la sat. De exemplu, în cazul Întreprinderii de Automobile Piteşti (IAP), la nivelul forţei de muncă existente la 31 iulie 1971, 57,5% din totalul acesteia era formată din navetişti11. Clasa muncitoare din România comunistă (inclusive maiştrii) a crescut de la 23,7% din totalul populaţiei în 1956, la 39,9% în 1966 şi la 54,3% în 1977. În cifre absolute, datele oficiale arătau o creştere de la 2 212 500 persoane în 1960, la 3 018 700 în 1965 şi la 4 089 100 persoane în 197212.
Această creştere numerică rapidă a dus însă la o hibridizare socială cu efecte imediate în privinţa pierderii tradiţiilor muncitoreşti în marile centre industriale ale ţării. Astfel, o mărturie orală din decembrie 1955 indică faptul că la acea dată se putea observa deja că doar muncitorii mai în vârstă mai dovedeau un anumit spirit de solidaritate, iar această tendinţă s-a agravat odată cu creşterea
7 OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No.300/60/1/837, Item 11095/54: 3-4.
8 Un electrician care lucrase la Combinatul Siderurgic din Hunedoara în perioada 1951-1954 îşi amintea că muncitori furau cabluri, bucăţi de tablă şi, practic, orice obiect „care le cădea în mână”. OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No. 300/60/1/837, Item 11095/54: 3.
9 Ibidem, Item 4019/56: 4.
10 Ibidem, Item 4623/58: 2.
11 Vezi C. Ştefănescu, C. Moroşan, I. Soare, Monografia Uzinei de Autoturisme Piteşti, Piteşti, 1972, pp. 20-21, p. 26.
12 Andreas C. Tsantis, Roy Pepper (coordonatori), Romania. The Industrialization of an Agrarian Economy Under Socialist Planning, Washington D. C., The World Bank, 1979, pp. 542-43.
numărului de angajaţi, mulţi dintre aceştia provenind din zonele rurale13. Se poate astfel argumenta că, în perioada analizată, între clasa muncitoare şi regimul communist s-a produs o acceptare tacită, ceea ce a dus şi la o incidenţă mai redusă a protestelor din mediile muncitoreşti. Cu toate acestea, existenţa unor conflicte de muncă punctuale, spontane, defensive şi de amploare redusă nu poate fi exclusă. Mai mult, există dovezi clare că în această perioadă au avut loc iniţiative individuale curajoase, ale unor muncitori care nu s-au lăsat impresionaţi de liberalizarea simulată de regimul communist de la Bucureşti după aprilie 1964. Cazul cel mai spectaculos în acest sens îl constituie iniţierea, în noiembrie 1968, a opoziţiei deschise faţă de regim a muncitorului electromecanic Vasile Paraschiv, semnatarul de mai târziu al scrisorii de denunţare a nerespectării drepturilor omului către Conferinţa de la Belgrad iniţiată de Paul Goma. Conform propriilor declaraţii, Paraschiv a decis, în urma Plenarei CC al PCR din aprilie 1968, prin care au fost reabilitaţi o serie de militanţi comunişti, că nu mai poate fi de acord cu „politica, practicile şi metodele de lucru” ale partidului 14.
Prima mişcare muncitorească de amploare din perioada Ceauşescu a fost revolta minerilor din Valea Jiului din august 1977: 35 000 de mineri dintr-un total de 90 000 au intrat în grevă, punând capăt perioadei de acceptare tacită de către clasa muncitoare a regimului comunist din România. Greva a început la mina Lupeni, unde s-au adunat şi minerii din celelalte mine din regiune: Cazda, Uricani, Bărbăţeni, Vulcan, Paroşeni, Aninoasa, Livezeni, Dîlja, Petrila. Greva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 1 august la mina Lupeni, şi a avut toate caracteristicile unui protest muncitoresc matur: a fost o grevă non-violentă, cu ocuparea locului de muncă şi pe durată nedeterminată. Despre dsfăşurarea aceastei explozii sociale există trei mărturii ale unor participanţi direcţi: o scrisoare din 18 septembrie 1977, trimisă către Europa Liberă, sub semnătura a 22 de mineri în numele unui grup de 800 de oameni; o scrisoare semnată doar cu iniţialele I.D., trimisă de la Petroşani 10 septembrie; o mărturie orală mai târzie, din 1986, oferită lui N.C. Munteanu pentru Europa Liberă de un grevist, Istvan Hosszu, un miner de origine etnică maghiară. La acestea se adaugă mărturia referitoare mai ales la represiunea care a urmat, depusă de un fost miner de la Lupeni la Amnesty International în 1978 15.
Trebuie menţionat că greva minerilor din Valea Jiului a fost, în esenţă, o grevă defensivă, provocată de revenirea la programul de lucru de opt ore, nerespectarea zilelor de repaos, penalizările pentru nerespectarea normelor cu până la 30-35% din salarii, înăsprirea legislaţiei privind pensionarea – este vorba de Legea 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială – pe fondul înrăutăţirii generale a condiţiilor de muncă şi de viaţă din Valea Jiului16. Grevişii au ales un comitet de grevă condus de trei persoane: doi ingineri – Ioan Dobre şi Jurcă, precum şi „o femeie din activul de partid şi de UTC de la Lupeni”17. A fost înfiinţat şi un post de coordonare a grevei, în clădirea unei staţii de pompare de la mina Lupeni. Cei trei lideri improvizaţi ai minerilor au pregătit o listă de 17 revendicări, aprobată de ansamblul participanţilor, pe care au cerut să o prezinte
13 OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit No. 300/60/1/837, Item 4019/56: 5.
14 Paraschiv a ieşit din PCR în noiembrie 1968, începând astfel de unul singur o luptă inegală pentru respectarea drepturilor omului de către regimul comunist de la Bucureşti; vezi Declaraţie a învinuitului Vasile Paraschiv privind concepţia sa politică şi materialele trimise postului de radio Europa Liberă (13 noiembrie 1976), în Oana Ionel, Dragoş Marcu (coordonatori), Vasile Paraschiv – Lupta mea pentru sindicate libere în România, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 166.
15 Primele două mărturii, împreună cu documentele Amnesty, au fost publicate în „Roumanie. Crise et Répression: Un dossier de L’Alternative”, Supplément au no. 20, Janvier 1983, pp. 13-15. Interviul de aproape şase ore dat de Hosszu după ce a părăsit România în 1986, a fost publicat precedat de o prezentare a acestor evenimente de către Mihnea Berindei în „L’Autre Europe”, nr. 11-12, 1986, pp 152-160. După estimările lui Hosszu, între 30 000 şi 35 000 de mineri au intrat în grevă. Pentru un rezumat al celor povestite de Hosszu, vezi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86.
16 Vezi textul complet al Legii 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială şi comentarii pertinente privind cauzele grevei în Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77. Laboratorul puterii, Deva, Editura Polidava, 2002, pp. 39-71. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86: 572. Alte mărturii privind cauzele şi desfăşurarea grevei din Valea Jiului, luate la douăzeci de ani de la evenimente, vezi în Mihai Barbu, Gheorghe Chirvasă, După 20 de ani. Lupeni ’77–Lupeni ’97, Petroşani, Cotidianul „Matinal” & Editura Cameleonul, 1997.
17 În mărturia sa, Hosszu regretă că nu cunoştea numele ei, dar auzise că, până la data la care depunea mărturie, fusese deja eliberată din închisoare. Cele trei persoane nu erau organizatorii, ci cei care s-au impus pentru a formula nemulţumirile şi a evita exploziile de violenţă.
personal lui Nicolae Ceauşescu18. Pe data de 2 august, autorităţile au trimis la faţa locului, pentru a negocia cu greviştii, o delegaţie compusă din înalţi demnitari, condusă de doi membri CPEx: Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi Gheorghe Pană, preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al Muncii. Tratativele însă eşuează, minerii exprimându-şi neîncrederea totală în echipa respectivă19. Au fost luaţi ostateci şi obligaţi să-l contacteze telefonic pe Ceauşescu, pentru a-i cere să vină la faţa locului. A doua zi, pe 3 august, acesta a sosit în Valea Jiului. Aflat în faţa greviştilor, Ceauşescu a fost constrâns să se declare de acord cu toate revendicările acestora, inclusiv cu cererea de a nu pedepsi pe nimeni pentru participarea la grevă. În consecinţă, minerii au decis să reia lucrul, unii intrând în schimb chiar în aceeaşi zi.
Trebuie menţionat că autorităţile comuniste au răspuns foarte diferit în cazul grevei minerilor în comparaţie cu mişcarea Goma, pe care Ceauşescu a catalogat-o ca pe o acţiune de denigrare a României de către „agenturi” străine, recomandând suprimarea ei imediată. Revolta muncitorilor, grupul social pe care partidul comunist pretindea că îl reprezintă, a stârnit derută în conducerea de partid. Prin urmare, reacţia regimului a fost mult mai precaută. Pe 4 august, în prima şedinţă CC de după întoarcerea lui Ceauşescu din Valea Jiului, amploarea evenimentelor era minimalizată prin folosirea unui limbaj eufemistic (cuvântul grevă este evident evitat), în timp ce deplasarea făcută de secretarul general la chemarea minerilor este tratată ca o obişnuită „vizită de lucru”20. Cu acest prilej, se discută doar despre „probleme legate de organizarea muncii”, care necesită luarea unor măsuri de urgenţă pentru satisfacerea unora dintre doleanţele minerilor legate de aprovizionarea cu alimente în zonă, calitatea serviciilor medicale, asigurarea de locuri de muncă pentru soţiile minerilor, eliminarea corupţiei, etc. Răspunderea pentru această situaţie era pusă de la bun început pe seama activului de partid din zonă şi a Direcţiei Minelor, hotărându-se constituirea unei comisii a CC, sub conducerea lui Verdeţ, care să investigheze nivelul responsabilităţilor pe plan local 21.
În urma anchetei partidului, apare în raportul de uz intern o primă definiţie a evenimentelor din Valea Jiului: „neajunsurile“ provocate de organele locale „au determinat anumite nemulţumiri şi o atmosferă necorespunzătoare în rândul unor categorii de oameni ai muncii îndeosebi din întreprinderile miniere, care au condus în primele zile ale lunii august la dezorganizarea producţiei, manifestări de indisciplină şi dezordine, cu influenţe negative asupra îndeplinirii planului de stat la producţia de cărbune”. Interesant de remarcat este faptul că motivele revoltei erau destul de corect identificate, corespunzând în general revendicărilor minerilor: „aprovizionarea necorespunzătoare a populaţiei cu produse industriale şi agroalimentare, neasigurarea asistenţei medicale corespunzătoare, slaba gospodărire a fondului locativ, neluarea la timp a măsurilor necesare în vederea prevenirii şi lichidării unor abuzuri şi tendinţe de favoritism, insuficienta receptivitate faţă de unele probleme de
18 Lista includea 17 revendicări: reintroducerea programului de lucru de şase ore; reducerea vârstei de pensionare la cincizeci de ani; revenirea la acordarea de ajutoarele sociale şi pensiile de invaliditate anulate de Legea 3/1977; îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi de securitate în mină; îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente şi a îngrijirii medicale în Valea Jiului; crearea de locuri de muncă în industria uşoară din Valea Jiului pentru femei (cu alte cuvinte, crearea de locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor); eliminarea corupţiei la toate nivelurile; autorizarea transferurilor fără penalizări; înlocuirea medicilor care erau în subordinea directă a secretarului de partid; revenirea la drepturile pe care le aveau minerii în 1955-1957 (salopete şi echipament de lucru gratuite, două mese calde pe zi gratuite); suprimarea penalităţilor salariale; crearea de comitete muncitoreşti la nivel de întreprindere abilitate să destituie directorii incapabili sau corupţi; informaţie corectă prin mass-media despre cauzele şi desfăşurarea grevei; semnarea unui acord prin care Ceauşescu în persoană să se angajeze că nici un grevist nu va avea de suferit. Pentru detalii, OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86: 573, şi mărturiile incluse în „Roumanie. Crise et Répression” şi „L’Autre Europe”.
19 Din echipă mai făceau parte Constantin Băbălău, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei; Ilie Rădulescu, primul secretar al Comitetului Judeţean de partid Hunedoara; Clement Negruţ, primarul şi primul secretar al Petroşaniului şi directorii generali ai Combinatului Huilei.
20 Pentru rolul „vizitelor de lucru” în asigurarea suportului popular al regimului Ceauşescu după preluarea puterii, vezi Cristina Petrescu, Vizitele de lucru, un ritual al Epocii de aur, în Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc, vol. II, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1997, pp. 105-111; reluat în Lucian Boia, (coordonator), Miturile comunismului românesc, Bucureşti, Nemira, 1998, pp. 229-238.
21 La această şedinţă nu a participat decât un număr foarte restrâns de membri ai CC: Janos Fazekas, Ion Ioniţă, Iosif Uglar, Teodor Coman, Nicolae Nicolaescu, Nicolae Bozdog, Gheorghe Bobocea, Nicolae Popovici, Vasile Potop, Silviu Curticeanu, Ion Ceterchi. Vezi „Stenograma şedinţei de lucru a CC din 4 august 1977”, ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 91/1977, ff. 1-7.
viaţă ale personalului muncitor”22. La toate acestea, se adăugau şi condiţiile mizere de lucru, prezentate sub forma rămânerii în urmă faţă de programul de mecanizare stabilit şi a calităţii necorespunzătoare a întreţinerii şi reparaţiilor utilajelor. Acestea determinau frecvente defecţiuni şi întreruperi din muncă în abataje, imputate muncitorilor23. În plus, se menţionau şi problemele generate de lipsa cronică a personalului direct productiv, ceea ce rezultase în generalizarea lucrului obligatoriu duminicile24. Din aceste motive, raportul menţiona că se ajunsese în situaţia în care „organizarea lucrului în zilele de repaos şi creşterea numărului de penalizări ca urmare a nerealizării normelor şi planului de producţie au generat unele nemulţumiri în rândul personalului muncitor din subteran”25. Erau desemnate ca vinovate pentru această „stare de lucruri”: organele şi organizaţiile de partid locale, Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei, conducerea Centralei cărbunelui Pietroşani şi consiliile oamenilor muncii din intreprinderile miniere. Cu alte cuvinte, vinovăţia era delegată la nivele inferioare de decizie, „conducerea superioară” a partidului nepunându-şi problema unei autocritici care să ducă la revizuirea viziunii staliniste asupra transformării economico-sociale a României.
Raportul menţiona măsurile deja luate şi pe cele preconizate pentru remedierea situaţiei, legate de reorganizarea producţiei pentru asigurarea personalului pentru trecerea la programul de lucru de şase ore (care a fost reintrodus imediat, începând din 8 august), de „dezvoltarea fondului locativ”, „îmbunătăţirea aprovizionării cu produse agroalimentare şi industriale” şi a „asistenţei medico-sanitare”, dar şi de „îmbunătăţirea activităţii” de partid, sindicat şi UTC în „domeniul organizatoric şi politico-educativ”26. De asemenea, merită menţionat că tuturor celor ce lucrau direct în mină li s-au majorat salariile cu 5% începând chiar cu 1 septembrie 1977 şi li s-a asigurat câte o masă caldă pe zi din cele două cerute27. Concluzionând, autorităţile comuniste nu au folosit direct forţa pentru reprimarea grevei. Totuşi, începând chiar din august, au fost luate măsuri preventive pentru împiedicarea unei noi solidarizări a minerilor: până la 4000 de oameni dintre participanţii la revoltă au fost forţaţi să se mute din Valea Jiului în alte zone miniere din ţară, în multe cazuri fiind şi retrogradaţi28. Mai mult, principalii animatori ai grevei au fost în final arestaţi, judecaţi şi condamnaţi29. În sfârşit, există şi cazuri în care s-a mers până la lichidare fizică 30.
22 Vezi „Raport privind activitatea politică, economică şi socială din municipiul Petroşani” (de fapt, din Valea Jiului, după cum reiese din program, n.n.), datat 29 august 1977, în ANIC, fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar nr. 12/1977, f. 34 r.v.
23 Spre exemplu, în raport putem citi: „Producţia extrasă cu tăiere mecanizată este de numai 22,4%, iar cea extrasă din abataje complet mecanizate de 7,42%. În programul de mecanizare pentru perioada 1976-1977, a fost prevăzută aducerea din import şi introducerea în abataje a 9 complexe şi 12 combine pentru strate groase, din care până în prezent s-au procurat numai 6 şi respectiv 4 bucăţi; din cele 6 maşini de extractie prevăzute nu s-a adus nici una, iar din 160 staţii de transformare în construcţie antigrizitoasă s-au procurat doar 37; de asemenea nu s-a adus nici un explozor din 293 prevăzute”. Vezi Ibidem, ff. 34 v.-35 r.
24 Raportul nefavorabil dintre personalul auxiliar şi cel productiv era perceput de muncitori ca o nedreptate a regimului. „În acest an, ponderea muncitorilor direct productivi a fost de 39% faţă de personalul de deservire ce reprezenta 50%”, era menţionat în raport. Această situaţie genera la rândul ei supraîncărcarea volumului de muncă al muncitorilor prin „recurgerea în tot mai mare măsură la organizarea activităţii în zilele de repaos; astfel, în 7 luni din acest an 13,7% din producţia de cărbune s-a realizat în zilele de repaos faţă de numai 1,4% în 1974“; Ibidem, f. 35 v.
25 Raportul adaugă: „În primele 7 luni din acest an, din cele 10 întreprinderi miniere, la un număr de 6 personalul tehnic, administrativ şi muncitorii din sectoarele de servire (abataj) au fost penalizaţi lună de lună”. Textul precizează de asemeni că în ultimul trimestru peste 40% din cei 9300 muncitori acordanţi (adică lucrând în acord global, n.n.) nu şi-au realizat normele de muncă”. Ibidem, f. 25 r.-26 v.
26 Programul de măsuri care a însoţit raportul detaliază măsurile, desemnând şi responsabilii respectivi. Ibidem, dosar nr. 18/1977, ff. 83-93.
27 Discuţiile cu privire la această hotărâre s-au purtat în şedinţa CPEx din 12 septembrie 1977. Elena Ceauşescu este cea care s-a opus definitiv revendicării minerilor, susţinută parţial şi de Ceauşescu, de a primi câte două mese pe zi, spunând că le este de ajuns câte una la intrarea în mină. Vezi Ibidem, dosar nr. 100/1977, 23 v. Mărturia lui Hosszu ne arată că, treptat, situaţia a revenit la cea anterioră grevei: programul de lucru a revenit la opt ore, clauzele din legea pensiilor s-au aplicat restrictiv, singurele îmbunătăţiri vizibile fiind cele din domeniul asistenţei medicale şi a asigurării de locuri de muncă. Vezi „L’Autre Europe”, nr. 11-12, 1986, pp. 160.
28 În privinţa acestei cifre, datele furnizate de foştii participanţi pentru Amnesty International coincid cu numărul de mineri nou angajaţi în Valea Jiului, conform datelor oficiale. Pentru datele furnizate de mineri privind transferurile forţate, inclusiv o listă de persoane adoptate de Amnesty International, vezi „Roumanie. Crise et répression”, pp. 14-15. Pentru datele oficiale privind pregătirea de noi muncitori în domeniul mineritului, vezi
Citeste si articolele:
Disidenta in Romania | A șaptea dimensiune says:
iunie 10th, 2016 at 19:36
[…] Proteste muncitoresti in Romania comunista […]
Proteste muncitoresti in Romania comunista (II) | A șaptea dimensiune says:
septembrie 5th, 2018 at 9:14
[…] Proteste muncitoresti in Romania comunista […]