A șaptea dimensiune

După Alexandru Mavrocordat Întâiul, zis “Prinţul nebun”, pe tronul Moldovei a urcat Alexandru Mavrocordat al Doilea, zis Fugarul – sau, cum îi ziceau cumetrii lui de la Înalta Poartă Otomană, Firaris. Firaris, aţi ghicit, a trebuit la un moment dat să fugă, ceea ce pentru acele vremuri viclene poate fi considerat un fapt normal. Atâta că rămâne istoricilor să stabilească dacă, în fuga sa justificată, acest fanariot ordinar şi lipsit de capacitatea surprizei a mai lăsat ceva în vistieria ţării, o cât de mică dovadă a făţărniciei sale, pentru detaşamentul de turci înarmaţi, sosiţi noaptea, în control.

Alexandru Mavrocordat al II-lea a ajuns domn în octombrie 1786, prin strădania deosebită a celor opt sute de pungi, împrumutate cu dobândă grea de la zarafii Stambulului şi a fost mazilit două luni mai târziu, în principal din cauza trădării, pe care domnitorul a ţinut s-o efectueze în debutul mandatului său.

Absolvent strălucit al înaltei şcoli otomane de duplicităţi, profilul “Înşelăciune analitică şi avantajele sperjurului”, Mavrocordat şi-a orientat energiile delatoare spre ruşi, lucru ajuns repede la urechile sultanului, prin grija unui prozelit şi admirator al domnului, trădător desigur şi el.

Fireşte că sultanul nu l-a sugrumat din prima pe turnător ci, potrivit unei vechi rutine a supliciului, i-a pregătit asasinarea pe îndelete, organizându-i ceasul de pe urmă cu mult rafinament oriental. Numai că reflexele perfide ale domnului, autentic fanariote şi îndelung şlefuite în diplomaţia lui Allah, au rămas intacte. Nasul său fin de trădător, exersat în mii de mizerii şi făţărnicii, l-a scăpat. Căci când un anume capugiu, sosit la Iaşi să-i deschidă lent aorta, urmând la detaliu indicaţiile sultanului, când acest bey turc, zic, răscolea încăperile palatului domnesc, Alexandru Mavrocordat al II-lea ciocnea cu ţarina votci în ciuda păgânilor, fără să-i pese de nevastă, copii şi cei vreo sută de devotaţi lăsaţi – natural! – în mâna turcului. Dar ce folos atâta veselie: doar 34 de ani mai târziu trădătorul murea la Moscova, răpus de mâna răzbunătoare a domnului, în desfătare, cinstire şi mare belşug. (“Academia Caţavencu”, nr. 539/2002)

Citeste si articolele:

• Şapte regi şi-o vale-adâncă
• Când ieşeam din geana vremii, au venit macedonenii
• Ce-am avut şi ce-am pierdut: Gelu, Glad, Menumorut
• Afară e vopsit gardu’ şi-năuntru-i longobardu’
• Gotul neprins e migrator cinstit