A șaptea dimensiune

Deşi pare incredibil, Ţările Române au avut un rol decisiv în războiul ruso-turc. Războiul, programat să înceapă în 1906, cum a şi început, zăcea blocat într-o perioadă preliminară de pace, deoarece îi lipsea pretextul de începere. Ţarul spumega în luxoasele-i palate din cauză că turcii tergiversau conflagraţia printr-un comportament superpoliticos. Ei bine, în această criză profundă de idei, care amâna în mod enervant baia de sânge, în acest moment în care masacrul era pus sub semnul întrebării doar de lipsa de imaginaţie a celor două diplomaţii, în acest moment zic, au intervenit salvator Ţările Române.

Cei doi foşti domni maziliţi – Constantin Ipsilanti în Muntenia şi Alexandru Moruzi în Moldova – au avut sclipirea de a se cere iar la tron. Fireşte că sultanul nu putea înghiţi o asemenea obrăznicie.

Ţarul, sesizând potenţialul belicos al refuzului, a supralicitat acest capriciu cu un ultimatum. Totuşi, viclenia orientală a turcului l-a exasperat din nou pe rus: sultanul s-a răzgândit şi i-a înscăunat pe cei doi protejaţi ai Moscovei pe câte şapte ani fiecare.

Nu mai era nimic de făcut. Ţarul se vede nevoit să pornească pur şi simplu războiul, fără motiv, fără pretext şi chiar fără întârziere. El înţelege că dacă nici doi fanarioţi de calibru, doi uneltitori de mare clasă, doi sperjuri de elită – cum erau cei doi domni proaspăt numiţi – n-au reuşit să-l stârnească pe turc, atunci e clar că turcul nu poate fi stârnit. Şi atunci, tot ce poţi face e să porneşti din senin războiul ruso-turc şi să-i laşi pe istorici să-i cerceteze pretextele. (“Academia Caţavencu”, nr. 555/2002)

Citeste si articolele:

• Probleme lingvistice la 1799
• O lovitură de maestru
• Fireasca bătălie a Moldovei cu destinul ei ingrat
• O tresărire de orgoliu
• Războiul ruso-turc, faza pe Polonia