Crimele dictaturii comuniste: Braşov, 1987 (II)
miercuri, martie 4, 2020 9:43Werner Sommeraurer: “Am avut tăria să-mi asum responsabilitatea”
Declaraţia lui Werner Sommeraurer, participant la revolta muncitorilor din Braşov împotriva dictaturii comuniste, din 15 noiembrie 1987, declaraţie apărută în cartea Ziua care nu se uită – 15 noiembrie 1987, Braşov, Polirom, 2002.
M-au arestat pentru că am fost recunoscut de muncitorii din coloană care au fost arestaţi. Într-un fel, am fost trădat. Au venit la uşă, dar n-am deschis pentru că, în urmă cu o seară, făcusem o petrecere cu vecinii, fusese ziua fetei mele, iar masa nu era încă strânsă. Eram conştient că la mine vin. S-au dus şi la vecini. Câţiva tineri erau deja arestaţi şi unul dintre ei declarase în acnchetă că am fost prezent în centru (centrul Braşovului – n.m.). În anchetă, am fost pus faţă în faţă cu el şi m-am răstit la el, i-am spus că e laş şi că şi-a asumat o responsabilitate din moment ce a ieşit în stradă. Şi eu am fost şi am strigat “Jos Ceauşescu!” şi am tăria să recunosc.
Căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul în gât în faţa lui Ristea Priboi. Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă şi m-a lovit atât de tare încât îmi crăpaseră tălpile de la pantofi. Mă considerau unul dintre organizatorii evenimentului şi pentru că fusesem deja luat în urmărire de către ei, dar şi pentru că eram radioamator, transmiteam prin Ildiko 6.5088. S-a crezut că eu am fost cel care a transmis în Occident informaţii despre mişcare, dar se înşelau. Aveam autorizaţie de radioamator după ce absolvisem nişte cursuri, era un hobby de mic copil. Ei (securiştii comunişti torţionari – n.m.) au crezut că de la mine au plecat informaţiile către Occident, dar eu aveam numai recepţie. 5088 era indicativul meu, Ildiko 6. În momentul când am fost percheziţionat mi-au distrus toată aparatura trântind-o de pământ.
Pe Ristea Priboi l-am văzut prima dată în timpul anchetelor din Bucureşti. A intrat în birou şi i-a spus anchetatorului să înceteze ancheta pentru că “generalul” îi cere raporturile. Îmi spunea: ”Fir-ai al dracului, tu vrei statut politic? De ce nu aţi ieşit sâmbătă, de ce nu aţi ieşit luni, n-ar mai fi fost nici o problemă”.
De fapt, cele mai crunte bătăi le-am îndurat la Bucureşti, mi se închegase sângele şi îmi era frică să nu urce cheagurile de sânge către inimă. Eram numărul 199, nu-l pot uita nici o clipă, şi stăteam în camera 22. Dar tot pe nume mă strigau şi nu erau în stare să-l pronunţe.
Le plăcea să te scoată la anchetă nedormit. Te duceau în celulă, credeai că ai în sfârşit un răgaz de odihnă, dar veneau să mă cheme numai după câteva minute. Eram anchetat 24 de ore din 24, iar ei lucrau în trei schimburi.
Îmi aduc aminte că unul dintre ei obişnuia să vină beat, ear căpitan şi cred că se recomandase cu numele Călan. L-am auzit într-o seară când discuta cu cineva pe hol. L-au întrebat ce caută acolo şi a răspuns: ”Am venit să mă distrez”. Se distrau cu noi. Chiar Vlad Iulian mi-a dat o palmă peste ceafă, mi-a spus că sunt fascist (cum vor face peste aproximativ 30 de ani, în 2017-2018, urmaşii comuniştilor criminali, mafioţii din PSD = ciuma roşie, care-i vor eticheta “fascişti” pe cei care protestau împotriva PSD-ului criminal pentru ţară – n.m.) şi m-a întrebat: ”Ce cauţi aici, de ce nu pleci dracului în Germania?”. Nu vroiam să plec, aici copilărisem şi mă consideram cetăţean român.
Cred că am dat vreo 60 de declaraţii în perioada asta. Dar ce am scris, nu mai pot să spun. Pentru că vedeam în ceaţă, auzeam foarte prost, nici nu mai ştiam pe ce lumă mă aflu.
Căpitanul Călan, la un moment dat, scosese un pistol din seif. Era un pistol nichelat cu tobă şi s-a aşezat la masa de alături. Îl vedeam în ceaţă, dar nu m-am putut abţine să nu-i spun: ”Hai, domne! Trage odată! Nu mă mai chinui!”. A apăsat pe trăgaci, am auzit ţăcănitul pistolului îndreptat înspre mine şi apoi tot el a zis: ”Păi ce, crezi că suntem criminali?”. ”Da. L-aţi omorât pe Gheorghe Ursu şi l-aţi ars ca să nu rămână urme!”. ”Păi, de unde ştii?””Ascult Europa Liberă!”.
Generalul Nuţă mă tot întreba de ce am ieşit în stradă. Am încercat să-i explic: trăim fără curent electric, fără mâncare, fără căldură… ”Bă, când eram ca dumneata, eu mâncam pâine de mei şi mergeam entuziasmat!”
Citeste si articolele: