Luiza Mirela Mirea, impuscata in frunte de securistii lui Ceausescu (21 decembrie 1989)

joi, ianuarie 12, 2012 20:16

Mesajul dictaturii comuniste în agonie: un glonţ în frunteCine a ucis-o pe Luiza Mirela Mirea? Avea 27 de ani cand a fost impuscata, cu precizie, in frunte, in seara de 21 decembrie 1989. Numele criminalului nu e nici azi cunoscut. Tatal Luizei, generalul in rezerva Marin Iancu, el insusi disident anticomunist, nu are liniste pana cand vinovatii de crimele comise in acele zile nu-si vor primi pedeapsa.

Generalul in rezerva Marin Iancu nu are liniste pana nu va afla cine i-a ucis fiica. In ziua de 21 decembrie 1989, el a iesit in strada, impotriva lui Ceausescu, alaturi de cele doua fete si de ginerele sau. Marin Iancu este singurul ofiter de Militie disident. Pentru corespondenta purtata cu Europa Libera, el a fost arestat, condamnat si intemnitat la Aiud, unde a petrecut ani grei de puscarie. De aceea, poate, a fost unul dintre primii care au iesit in strada. Bucuria doborarii regimului a fost umbrita de o tragedie fara seaman. In seara zilei de 21 decembrie, fiica cea mare, Luiza Mirela Mirea, a fost impuscata, cu precizie, in frunte. Avea 27 de ani. Astazi, odihneste in Cimitirul Eroilor Revolutiei. Tatal sa nu accepta ideea ca va muri inainte de-a cunoaste numele ucigasilor.

Cum a inceput Revolutia pentru Marian Iancu?

Marin Iancu: Pe 21, cand s-au auzit in randul manifestantilor acele strigaturi cu Jos Ceausescu!, „Vrem libertate!“, doua fete de la contabilitate au venit in biroul meu. Lucram atunci ca inspector-sef cu siguranta circulatiei al unei intreprinderi care se ocupa cu demolarile. Mi-au spus: „Nea Iancule, vino-ncoa ca a venit ziua ta, vino sa vezi ce-i afara“. Am iesit impreuna cu secretarul UTC, Popescu, am coborat si-am mers pe Calea Victoriei, spre sediul Platului. Cand am ajuns la Biserica Kretulescu ne-a intampinat un cordon format de soldati imbracati in uniforme de jandarmerie, cu bastoane, care ne-a impins catre Casa Centrala a Armatei.
Unde erau amplasate fortele de ordine

Ne-au alergat, dar ne-am refugiat in sediul intreprinderii de langa Capsa, unde am ramas pana in jurul orelor 14:00. Am iesit apoi impreuna cu acest Popescu si am mers la Intercontinental. Inca nu se crease baricada. M-am invartit circa o ora printre manifestanti si m-am intalnit cu doi cunoscuti. Se strigau lozinci, strigam si noi cu ei dar deja imi faceam probleme pentru fiica mea cea mica. Era angajata la ICRAL Herastrau, iar directorul de acolo le incuiase usa si nu-i lasa sa iasa. Am mers acolo in jurul orelor 15:00-15:30, am reusit sa deschid usa, am luat-o si am plecat prin Bdul Republicii, unde erau scutieri, care insa nu ne-au atacat; se retrageau spre Calea Victorei, lasandu-ne sa facem o jonctiune cu cei care veneau dinspre Universitate.

Dar fiica cea mare?

In jur de orelor 16:30-17:00 am plecat spre Intercontinental. Pe drum am am intalnit o fata care lucra la CEC, Ionescu o chema, si care s-a atasat de fiica mea. Am stat acolo vreo 20 de minute si am mers acasa cu gandul ca va aparea Luiza, fiica cea mare. Am gasit insa un bilet pentru sotul ei, Petrica: „Petrini, eu sunt acolo unde sunt toti romanii. Ma gasesti la sala Dalles, in fata“. Am stat putin, am ascultat stirile de la Europa Libera si am plecat din nou pe strada cu fiica mea si aceasta fata, Ionescu. Fetele au ramas pe trotuar si eu m-am alaturat grupului care incepea sa construiasca baricada. Luam de la restaurantul Pescarul, de la Dunarea tot ce era de luat, inclusiv un multicar care era de la intreprinderea unde lucram eu. Era in jur de 17:30-18:00. Caram tot ce gaseam: galeti, mese, scaune, lucruri care ne-au folosit pana la urma pentru ca aceasta baricada ne-a permis intr-un fel sa ne afisam celor deasupra celor de dincoace de baricada, care erau forte ale armatei, scutieri, politisi in civil, securisti, activisti de partid si undeva chiar in fata noastra se afla grupul de comanda al regimului totalitar in frunte cu Postelnicu, Ceausescu Andruta, cei de la Ministerul Apararii Nationale, mai multi generali pe care nu i-am reperat la vremea respectiva. De asemenea, am observat tot in partea opusa modul cum se aranjau de-acum grupurile de soldati, pe aliniamente si responsabilitati pe care le primisera, prin ordin. Cel care conducea ostilitatile chiar in fata noastra era maiorul Amaricai de la MAN pe care l-am identificat ulterior.

Au fost victime atunci?

In momentul cand am trecut de acasa spre baricada am vazut ceva urme de sange pe trotuar; nu puteai trece pe-acolo pentru ca te legitima, dar aveam avantajul ca locuiam chiar langa Hotelul Lido. Pana sa construim baricada am vazut ca a trecut un blindat care a intrat peste oameni, peste tineri, i-a calcat pur si simplu. Atunci au fost primii morti, cei 11. Deja se crease panica si in acelasi timp se dezvoltase instinctul de ura in cei care ramasesera. Ulterior, la proces, martorii au spus ca in mijlocul acestora a ramas era o fata care le striga celorlalti: „Nu fugiti, ca nu ne omoara pe toti!“. Se presupune ca era vorba de fiica mea. A fost impuscata cu o pusca cu luneta pentru ca a intrat glontul prin ceafa si a iesit prin frunte.

Cine mai era cu dumneavoastra?

Dupa trecerea primului blindat, au fost primii sapte morti impuscati in fata Salii Dalles. Prin reconstituire s-a demonstrat ca s-a intamplat in jurul orelor 17:30. Era si intuneric, nu vedeai de unde se trage. Am auzit numai focurile. Dupa ce am construit baricada, ne-am urcat sus si urcam pe rand adresand lozinci, incurajari. La vremea aceea nu-l cunosteam pe Dan Iosif, dar el avea sa fie o legenda a revolutiei; era cel care reusea sa retina atentia celor din jur. I-am intins mana, am urcat pe baricada si m-am prezentat: „Un fost detinut politic de la Aiud“. Cu el erau Romeo Raicu, Szilaghi, Dinca si altii care aveau sa devina cunoscuti.
Sub imperiul urii, dar si al entuziasmului din jurul meu am reusit sa adresez cuvinte de mobilizare, de incurajare si chemare a muncitorilor sa vina sa ne sprijine. Deja se lasase gerul si multi dintre cei prezenti incepeau sa se retraga. La un moment dat, ramasesem destul de putini si, desi strigam sa vina muncitorii, n-au reusit sa ajunga pentru ca atunci cand ieseau cei de la schimbul trei de la Pipera, Republica, 23 August, organele de represiune ale regimului luasera masuri si ii opreau sa nu se apropie de centrul Capitalei. Noi am continuat, ce puteam sa facem, n-aveam arme, n-aveam nimic. Au incercat sa ne inlature folosind pompierii cu jeturile de apa si spuma. N-au reusit.

Dupa care au inceput sa traga

Am ramas cei mai loiali acestei baricade. Initial au fost cateva sute de oameni, dar in ultimele momente nu eram mai mult de o suta. Dupa ce au venit cu blindatele si au daramat baricada, la 12 noaptea au inceput sa traga. Si pana atunci trageau, dar foloseau probabil simulatoarele. Nu vedeai pe nimeni tragand, numai omul cazut; probabil trageau mascat, din buzunar. Am fugit care in ce parte am apucat. Am luat-o pe fiica mea si am coborat impreuna la metrou. Deja se daduse ordin sa nu mai vina nici un tren. Multi au fost prinsi acolo si carati in diferite locuri. A venit insa un tren si am reusit sa ne urcam, am coborat la Piata Romana si am fugit acasa. Pe blocul unde locuiesc se aflau tragatori. Odata ajunsi, primul lucru pe care l-am facut a fost sa telefonam dupa Luiza, fiica mea cea mare. Sotul ei aflase de la un coleg cu care plecase de la munca ca „a luat-o valul“. Am incercat si la alti colegi de-ai ei insa nimeni nu a stiut sa ne spuna unde e si ce s-a intamplat ce ea.

Ati plecat s-o cautati pe Luiza?

Pe 22 dimineata, impreuna cu Petrica, sotul ei, am plecat sa o cautam la Spitalul de Urgenta, dar n-am gasit-o inregistrata. Era in jur de 7:00-7:30. Venea o coloana de muncitori de la Pipera. Se strigau lozinci. Ne-am atasat de aceasta coloana si ii chemam pe cei care ieseau la geamuri sa ni se alature. Am venit pe Dorobanti, pe la Spitalul de Oftalmologie pe Cosmonautilor si am intrat apoi pe Magheru. Ne-am oprit la noi acasa, a coborat si sotia si am mers aproape 30 m dincolo de Hotel Lido, unde erau amplasate tancurile armatei si politiei, care nu ne permiteau sa facem jonctiunea intre cei care veneau din nord si cei care veneau din sud. Deja se indarjisera toti cei care erau in strada.

Si armata a fraternizat

In jurul orei 11, armata a retras tancurile. S-a aruncat cu flori, o parte din manifestanti s-au urcat pe tancurile lor, deja se crease o stare de fraternitate. Am patruns apoi in Piata Comitetului Central din Strada Onesti. In momentul in care am ajuns acolo ne-am deplasat fiecare in diferite puncte, asistand la giumbuslucul dictatorului care spunea: „Ascultati-ma si va mai dau 100 de lei“. Toti il huiduiau, dar el tot se considera fiul cel mai iubit al poporului panna cand, vazand ca lucrurile iau o turnura nefavorabila, si bineinteles cu sprijinul si recomandarea unor strategi militari care intrasera in actiune, fraternizand cu revolutionarii, a plecat din sediul CC in jur de ora 12. Nu am intrat si nimeni din familia mea nu a intrat in incinta. Am plecat sa o iau pe fiica mea cea mica, sotia a plecat si ea la serviciu, iar Petrica a plecat sa o caute pe Luiza la spitale, la Jilava, peste tot. Epuizase toate principalele spitale.

Unde a gasit-o pana la urma?

La un moment dat cineva i-a recomandat sa o caute la Cantacuzino. Era acolo. Intre timp, impreuna cu fiica cea mica am mers la televiziune pentru ca se facea apel ca sa venim sa o aparam. Era in jur de 14:00-15:00. Aveam la mine un apel catre Conferinta de la Paris, m-am urcat pe carul mic al televiziunii, i-am dat citire si am reusit sa mobilizez putin oamenii. A fost dat pe post la primul telejurnal din 22. Doamna Lucia Hosu Longin a scris la un moment dat despre prezenta mea pe carul mic al televiziunii, despre atitudinea mea, ura mea impotriva regimului totalitar. Afland ulterior povestea vietii mele se intreba „de unde mai avea acest om putere sa strige «Noi suntem poporu’, jos cu dictatoru’!», pentru ca regimul ii luase tot: libertate, copil si onoare“.

Ati fost printre cei care au intrat in Comitetul Central

La un moment dat a fost adus acolo, pe car, fratele dictatorului, Florea Ceausescu. L-au pus manifestantii sa spuna de ce a iesit in strada. Desi era fratele lui, a zis ca a auzit la radio „sa iesim impotriva dicatorului“ si a iesit si el, asa… Noi am plecat de-acolo cu carul in jur de ora 19:00 catre sediul Comitetului Central. Cand am ajuns si am coborat de pe car, cei care au aflat ca era si Florea, fratele dictatorului, au vrut pur si simplu sa il linseze. Vreau sa va spun ca atunci am vazut oameni transformati in fiare. Am fost doar cativa care l-am aparat, spunandu-le ca o sa fie judecat, dar tot a incasat-o. Am reusit in sfarsit sa-l salvam si l-am urcat sus, unde se aflau Dinca, Dascalescu si ceilalti. L-au retinut acolo.

V-ati ocupat de ei?

Nu, eu am primit sarcina de la colonelul Radulescu sa asigur paza generalului Vlad, care primise la randul sau ordin sa transmita la toate unitatile din tara sa depuna armele. Trebuia sa ma asigur sa nu vorbeasca ceva codificat. In acest timp a fost adus si procurorul general Popovici. In momentul cand generalul Vlad a intrat in sediul Comitetului Central a spus urmatoarea fraza: „Tovarasi, indiferent de responsabilitatea pe care o am din perioada regimului totalitar, din acest moment ma pun la dispozitia revolutiei“. Dupa ce a dat ordinul de depunere a armelor s-a retras impreuna cu generalul Gusa in cealalta camera, unde a ramas impreuna cu acesta la pupitrul de comanda. De acum se tragea catre noi dinspre palat. A trebuit sa stingem luminile, sa punem la geamuri fel de fel de perdele. Am stat inauntru pe tot timpul noptii, dar dimineata cand am iesit am gasit oameni pe langa ziduri ciuruiti de gloante.

Pe 23, cand se zvonise ca apa este otravita in sediul CC, am mers impreuna cu Radu Abagiu in apropiere de Lido, unde era un sediu care se ocupa de alimentatia publica. Directorul ne-a indrumat la un tanar la Bulevard, Cezarica, care ne-a ajutat cu apa minerala si sandvisuri pentru cei care ramasesera in CC.
Cand am ajuns acasa Petrica a venit si mi-a spus ca a gasit-o pe Luiza. Am mers sa o recunoastem la spital.

Ce-ati aflat despre imprejurarile mortii Luizei?

Cei care au primit la spital cadavrul ei nu vor sa dea amanunte. Directorul de acolo ne-a spus ca atunci cand a fost adusa, pe 21 seara, a venit o salvare fara numere de inmatriculare din care a coborat un cetatean care a spus: „Luati acest cadavru si nu stiti nimic“.
Cred ca cei care au ucis-o ne urmareau. Pentru ca locuiam intr-o zona foarte periculoasa, am luat hotararea sa plecam de-acasa dupa ce am aflat de moartea Luizei. Ne-am dus la o colega de serviciu a sotiei si, pe 24 sau 25, pe seara, ne-am trezit cu un telefon. Cineva a intrebat daca familia Iancu e acolo. Am luat receptorul si m-a intrebat daca avem nevoie de un cosciug. Nu stiu cine era…

„Parca a presimtit ca nu se va intoarce acasa“

Luiza avea atunci 27 de ani. Parca a presimtit ca nu se va mai intoarce acasa. In ziua de 21, inainte de miting i-a spus sotiei mele: „Eu vreau sa fiu curata la mitingul asta si sufleteste si trupeste“. A facut un dus si a plecat. Noi am luat-o dupa aceea ca pe o premonitie de-a ei. Era o copila foarte ambitioasa, frumoasa, inalta, vesela, avea un cult al muncii deosebit, era un om extraordinar. Era foarte indragostita de sotul ei care la randul lui o iubea foarte mult. In perioada detentiei mele fusese data afara de vreo doua trei ori din facultate. A dat intai la Cibernetica. Lucrarea de examen era notata cu 10, dar decanul mi-a spus ulterior ca a primit ordin sa spuna ca avea un semn pe lucrare si au descalificat-o. A intrat apoi la Automatica si au dat-o afara si de acolo de vreo doua ori. Cand am venit din detentie am mers si i-am povestit decanului ce se intampla de fapt si el m-a asigurat ca va fi reprimita in facultate. In 1989 era deja sefa de grupa, avea numai note excelente. Dupa ce in ’88 m-au arestat din nou a mai fost amenintata ca o dau iar afara. Era o fata curajoasa si isteata. Stia ca e urmarita. S-a dus la ambasada americana impreuna cu o prietena. Avea la ea o punga cu niste ciorapi si, in apropierea ambasadei, i-a dat pungulita respectiva colegei. Asa a scapat de urmaritori care au urmat-o pe prietena ei si a putut astfel ajunge la consulul Americii, doamna Christensen, pentru a-i spune ca m-au arestat din nou. Ii placea sa compuna, avea cateva jurnale, ca orice tanar la varsta ei. Aveam o deosebita afectiune pentru ea, de cand s-a nascut ii spuneam „globuletul meu de aur“. La serviciu, era urmarita zi de zi, avea urmaritorul ei, locotenent-colonelul Soare Nicolae, care venea si-i intreba pe colegi ce mancare are in pachet, cum e imbracata. Eu devenisem chiar imun la un moment dat cu urmaririle astea, dar zi de zi te stresau.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

3 Responses to “Luiza Mirela Mirea, impuscata in frunte de securistii lui Ceausescu (21 decembrie 1989)”

  1. Eroii falşi şi mediocri ai dictaturii comuniste | A șaptea dimensiune says:

    decembrie 24th, 2015 at 20:32

    […] Luiza Mirela Mirea, impuscata in frunte de securistii lui Ceausescu (21 decembrie 1989) […]

  2. Ion Ilici Iliescu, omul de casa al Ceausestilor | A șaptea dimensiune says:

    decembrie 24th, 2015 at 20:55

    […] Luiza Mirela Mirea, impuscata in frunte de securistii lui Ceausescu (21 decembrie 1989) […]

  3. Cum l-au ucis ruşii pe preşedintele Poloniei, în 2010 | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 18th, 2016 at 20:05

    […] Luiza Mirela Mirea, impuscata in frunte de securistii lui Ceausescu (21 decembrie 1989) […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker