A șaptea dimensiune

Între micii regi ce răvăşeau toposul dacic prin crizele lor de personalitate militară se detaşează figura luminoasă a lui Scorillo. Lumina venea desigur de la pălălăile ce cuprindeau frecvent structura lemnoasă a cetăţilor din regatele vecine şi scotea în evidenţă, oricât de neagră ar fi fost noaptea atacului prin surprindere, surâsul de satisfacţie al regelui get. Despre Scorillo literatura în piatră pretinde că i-ar fi tată lui Decebal. Dar, cum umbla vorba pe-atunci printre dacii cosmopoliţi – “mater certa, pater incertus”. Aşa că cea mai mare realizare a lui Scorillo, tipărită de lingăi într-un bolovan celebru, rămâne suspectă.

Totuşi, ca rege, Scorillo n-a fost complet lipsit de calităţi. De pildă, una absolut remarcabilă pentru acea etapă istorică instabilă a fost longevitatea. Să rezişti 40 de ani pe un tron vizat mereu de săgeţile otrăvite şi săbiile curbate ale slujitorilor devotaţi nu-i puţin lucru. Secretul acestei supravieţuiri – care, trebuie să spunem, pur şi simplu i-a înnebunit pe killeri – pare să fi fost o anume isteţime nativă a subiectului. Referitor la această bizară însuşire, scriitorul antic Frontinus relatează un episod legendar cu aromă de baladă vitejească şi gust de film istoric românesc.

Cică în timpul cafturilor consulare pentru puterea Romei, pleiada miniregilor geţi sugera o năvală comună în bostănăriile bulgăreşti ale Moesiei, rămase nepăzite de legiuni. Scorillo a opinat că o astfel de coaliţie mişelească ar stârni mânia imperială într-un hal fără precedent şi ar grăbi cucerirea Daciei, programată abia peste jumătate de secol. Dar cum, din pricina vocabularului sărac, nu-i putea face pe geţi să priceapă mesajul, tăticul lui Decebal a apelat la un exemplu din regnul animal. Doi câini, indicaţi cu ajutorul cuvintelor “barză” şi “viezure”, au fost puşi să se încaiere între ei, lupta lor simbolizând fratricidul roman. Când armatele Romei au ajuns cu blana flenduri şi cu limba scoasă de-un cot, a fost băgat în ţarc un lup sau – după cum l-a numit Scorillo în limba getă – un “mânz”. La vederea lupului, adică a oştirii dace, cei doi dulăi au lăsat baltă încăierarea consangvină şi l-au luat de beregată pe strămoş, până ce acesta, obosit de metaforă şi sugrumat de cuplul roman, a mierlit-o cât ai zice “brazdă”, lăsând cu gurile căscate o duzină de monarhi geţi. Atât de tare a fost puterea de convingere a acestei pilde , încât coaliţiei regale gete i-au trebuit două luni până să atace Moesia şi vreo zece ani până să prindă mesajul. (“Academia Caţavencu”, nr. 468/2000)

Citeste si articolele:

• Şapte regi şi-o vale-adâncă
• Plânge ţara, se căinează şi se smiorcăie ca trista: vremi nasoale se anunţă după domnu’ Burebista
• Despre cum regele get a băgat bani la buget
• Burebista i-a scos pe geţi din starea de beţie continuă
• Unde sunt dacii de altădată?