A șaptea dimensiune

Ați auzit de Ioan Manole? Am fost colegi de școală generală și scrie ca nimeni altul. Pentru a evita repetițiile, îmi permit să reiau o descriere făcută aici.

Se numeşte Ioan Manole. Născut în Tătărăşeni, Havîrna, Botoşani. Am fost colegi de gimnaziu trei ani. Era cu un an în faţa mea. Veteran adică. Un tip rebel, o fire puternică, un om deosebit. Ne-am reîntâlnit de câteva ori. Acelaşi tip fermecător. Dintre cărţile publicate, am primit-o, cu dedicaţie, pe cea intitulată ‘Singurătatea înfrânţilor’ sau ‘Călăul îndrăgostit’. Iar dedicaţia sună cam aşa: ‘Misteriosului şi distinsului profesor Cornel Căruntu, această carte de poeme scrisă aproape cu pistolul la tâmplă, în anii cei mai grei ai existenţei mele, când gustul cenuşii spulberate de vânt avea gustul mierii care nu era alta decât ‘glonţul iubirii’. Cu admiraţie şi prietenie, colegul şi visătorul Ioan Manole’. Iată şi un fragment din primul poem al cărţii, ‘Singurătatea înfrânţilor I’: „Nimeni nu cântă de două ori despre moarte/ Ca întotdeauna singurătatea trece prin lucruri/ defectându-ne toate ceasornicele/ Secera rugineşte sub cireşul înflorit/ Pactul cu tine însuţi asediază memoria/ Din timpul nostru nu dăm nimic cenuşii/ Pustietoare îndoieli metafizice călaresc absenţa/ Mâini, uriaşe mâini trec prin păsările bolnave/ Prelungindu-le zborul/ Prelungindu-le căderea/”. Mai jos este înregistrarea unei emisiuni de la Bucovina TV, acolo unde Ioan Manole are emisiunea ‘La o vorbă cu Meşterul Manole’.

Ioan Manole răspunde acuzaţiilor liderului PSD Suceava

Ieri am scris despre războiul direct între PSD Suceava şi postul local de televiziune Bucovina TV. Ioan Manole, unul dintre cei vizaţi, a ţinut să-i răspundă lui Cătălin Nechifor, iar scrisoarea deschisă a acestuia o puteţi citi mai jos.

MOTTO

1. Când se face o revoluţie nu poţi opri timpul în loc; trebuie să mergi ori înapoi ori înainte. Cine vorbeşte despre “libertatea presei” este retrograd şi încearcă să oprească cursa noastră victorioasă spre socialism. LENIN

2. Eu nu sunt un duşman al libertăţii presei, dar am suspendat-o atunci când mi-a blocat drumul. NAPOLEON

Nu trage în jurnalişti, cetăţene Nechifor! Execuţiile publice sunt de sorginte fascistă!

Scrisoare deschisă către cetăţeanul Cătălin Nechifor

Pentru opinia publică, a vorbi despre libertatea presei în condiţiile actuale din media românească este ca şi cum ai discuta despre funie în casa spânzuratului. Atacul grosolan al lui Nechifor la adresa libertăţii de exprimare provoacă stupoare, consternare şi şoc.

Nu ştiu dacă este o temporară cădere nervoasă sau un derapaj clinic al domniei sale, de aceea mă încumet să-i răspund, cu smerenie, luciditate şi umilinţă, în spaţiul public de unde ne îmbujorăm, vrem-nu vrem, puţin, circumvoluţiunile pe timp de secetă, ca un învăţăcel care nu înţelege ce spune, în transă, marele înţelept al galaxiilor.

Nechifor a recurs la un gest pe care îl consider fără precedent, un atac la libertatea de exprimare a presei care nu a fost făcut de nimeni, niciodată, în presa suceveană din ultimii 23 de ani, oricât ar fi fost de talibanizat sau de mancurtizat – presă pe care o servesc din 26 decembrie 1989, când am fondat alături de oameni importanţi – de atunci şi de acum – ziarul independent “TINERII REVOLUŢIEI” care a ars ca un rug magic al acelor vremuri pentru a striga, a ne lumina, vindeca şi apăra.

Cetăţeanul Nechifor minte cu o neruşinarea unui saltimbanc, caracteristică primatelor. Minte într-un mod nefericit şi gregar atunci când spune că sunt membru de partid (PDL) şi că acesta ar fi un păcat capital. Pentru cariera mea. Nu am fost niciodată membru al unui partid politic, nici până în 1989 şi nici de atunci încoace. Nu ştiu nici până astăzi de ce, dar acesta este adevărul şi nu-mi este ruşine cu acest adevăr. Poate aş fi putut să fiu membru onest şi util în PDL – sunt oameni minunaţi în acest partid, oameni valoroşi – dar, iarăşi, nu a fost să fie şi cu asta basta. Cetăţeanul Nechifor, atunci când spune altceva, probabil delirează sub asediul narcoticelor politice, iar eu nu mai obosesc să-i demonstrez contrariul. Îi las bucuria şi plăcerea să o dovedească el. De data aceasta sunt mai generos decât domnia sa: doar 48 de ore. Atât.

Există în acest declic administrativ-politic şi un aspect pervers-schizofrenic al problemei, generat de nerăbdarea şi dorinţa demonică de a pune mâna pe putere cu o ferocitate greu de explicat la oameni normali. E uluitoare şi inadmisibilă ameninţarea cu eliminarea din presă a unor jurnalişti incomozi, săvârşită cu zâmbetul pe buze, ca şi cum aceştia ar fi ultimele lui obstacole.

Societatea românească trece printr-o metamorfoză ce pare ireversibilă. Încetul cu încetul normalitatea, civilitatea şi însăşi umanitatea ne părăsesc şi sunt înlocuite de un animal brutal, fără judecată şi fără vreo urmă de simţ moral. Ne rinocerizăm, iar oamenii politici tineri, în care mulţi şi-au pus speranţa, dezamăgesc şi dezgustă cu suflete schimonosite de cârpă, făcându-ne să-i regretăm pe cei mai în vârstă (în cazul acesta este vorba de Gavril Mîrza) care îmbătrânesc într-un an în această mlaştină a ignoranţei cât alţii în 50 de ani.

Refuz să înţeleg în acest Cătălin otrăvit parcă de o ură ireală, nepământeană, graba cu demisia lui Traian Băsescu şi de ce o vrea şi pe cea a lui Jeffrey Franks. El mai vrea şi demisia lui PUTIN, retragerea lui OBAMA, cât se poate de repede, plecarea lui Sarko, distrugerea mitului fals numit Dumnezeu, interzicerea Coranului şi, dacă se poate, ungerea sa ca stăpân al Universului, numirea rapidă în funcţia de preşedinte al leproşilor, alcoolicilor şi putorilor planetare şi demisia mea, pentru ca el, absolutul desăvârşit, în costume cu 8 de X, să poată visa mulţumit în lichidul semiotic al ticăloşeniei.

Oameni decenţi şi şarlatani, înţelepţi şi imbecili, inocenţi şi ticăloşi – toţi sunt puşi să vorbească în acelaşi timp, în spatele cortinei politice şi ceea ce rezultă e o hărmălaie din care nimeni nu mai înţelege nimic. Cu creierul aproape adormit de otrava teleinoculată, picătură cu picătură, în sistemul lor imunitar, prin televiziune şi presă, politicienii lipsiţi de simţul ridicolului şi aroganţa constructivă a charismei, cobai ai dictaturii nonvalorii, mai au o şansă de supravieţuire: ca rezistenţa din munţi să se mute în oraşe, în gherila urbană, iar oamenii să uite foarte repede.

Să-şi arunce televizoarele şi să respingă minciunile mitraliate asupra lor şi manipulările ( dacă acestea există) la care sunt supuşi, sistematic, de către diversioniştii profesionişti care prestează de sub reflectoarele mogulilor, “buni” sau “răi”. Orice dictatură, fie şi media, are un sfârşit, de cele mai multe ori neplăcut pentru cei care se folosesc de ea. El şi cei care procedează la fel vor fi primele victime.

Morişti de ventilat minciuni şi de otrăvit suflete, maeştrii manipulării unui popor ajuns in pragul abrutizării sunt acum un fel de desperados care macină aceleaşi poncife, deşi efectul denunţurilor lor publice a scăzut dramatic. La Suceava, Cătălin Nechifor reînvie un şantaj de tip fascist şi cere “arderi pe rug” rituale într-o conferinţă de presă oficială, sacrificînd, prin această cerere, cele mai sfinte (!!!) reguli ale presei doar pentru că el are ceva obsesii morbide ce trebuie hrănite cu sacrificii.

El şi ceilalţi care îi toarnă otrava aceasta dulce si tandră a dumnezeirii, zi de zi, în agenda obosită de amprente înecate în grăsime, s-au înscris pe o spirală de unde nu-i va mai recupera nimeni vreodată. Au intrat în competiţie cu propriile aiureli, frustrări şi neputinţe şi sunt obligaţi să urce, în fiecare zi, noi culmi ale neruşinării, folosindu-se, în această nevroză şi isterie generale, de inocularea fricii. Asemeni consumatorilor înrăiţi de droguri, trebuie să mărească necontenit “doza”, până la clivajul final, conştienţi sau inconştienţi.

“E ceva inuman în ura neostoită cu care perorează şi ameninţă sfidînd toate normele logicii. E ceva maladiv în gesticulaţia lor obsesională. Finalmente, e ceva jalnic în faptul că mercenariatul lor politic plătit regeşte din bani publici şi traficarea speranţelor unui popor obosit are un singur efect: să arate lumii faţa schimonosită, mutilată, a unei clase politice pe care-o transformă, cu fiecare minut al prezenţei lor pe ecran, într-un teritoriu coşmăresc unde gansterii se împuşcă având zâmbetul pe buze, apoi pupă icoane şi se roagă pentru mântuirea colectivă.”

În ţările civilizate, neadevărul – de oriunde ar veni- e pedepsit drastic, iar mahalagismul agresiv, urlat din rărunchi, nu e tolerat nici în spectacolele de iarmaroc.

Moartea civilă a căzut ca o ghilotină peste capul multor jurnalişti de opinie, al căror simplu cuvânt – care era evaluat, la propriu şi la bucată, la câteva mii de euro, în timpul altor campanii electorale – acum trebuie îngropat rapid, să nu mai supere pe vreun potentat, cu sau fără stele, roşu, roşu aprins, bolşevic de pe la Kremlin, verde cu diagonală, dispus sa livreze, la schimb, reclamă mascată printre rânduri şi bale.

Cine să-şi mai dorească azi un ziarist care atacă şi mogulii şi cumetriile puterii, oricare ar fi ea?! Intr-o presă stăpânită de “moguli buni” şi “moguli răi”, adevărul asupra problemelor majore ale ţării şi naţiunii va mai sta pus, se pare, doar într-un spaţiu îngrădit şi bine delimitat, în lăţime şi adâncime: 2 metri. De pământ.

Repetatele ameninţări cu moartea a politicienilor din opoziţie ale lui Victor Ponta – pe ăştia… „nici dacă-i împuşti nu e suficient”” – ce ne aruncă adânc în preistorie, pot deveni model, reţetă, imbold şi încurajare subliminală pentru liderii judeţeni. Unii, mai habotnici, s-au şi executat. Probabil acest lucru îl doreşte şi Cătălin Nechifor în imensa lui înţelepciune, deontologic exprimată într-un spaţiu pe care-l profanează. Pentru o sută de veşnicii.

„Execuţia” unui journalist, cerută într-un mod imperativ şi explicit, de către cetăţeanul Nechifor, în anul 2012, este o dovadă clară că locuitorii azilelor au invadat spaţiul public şi această realitate crepusculară muşcă din creierele lor obosite.

Eu cred că libertatea presei este atunci când trebuie să mori pentru dreptul altcuiva de a avea altă opinie decât tine.

POST SCRIPTUM…

“Pentru orice jurnalist american care se documentează în mod onest, există un altul afectat de ipocrizia obiectivităţii. Pentru orice ziarist african care scuipă minciunile guvernului, există un altul care îşi riscă viaţa pentru a publica adevărul. Pentru orice reporter rus care demască corupţia, există un altul care câştigă bani murdari scriind articole ce conţin publicitate mascată. Şi pentru orice gazetar englez care utilizează truisme brute în titluri umflate, există un altul care penetrează ceaţa secretomaniei guvernamentale. Nu există decât jurnalism de bună şi de proastă calitate!”

David Randall, Jurnalistul Universal.

Pe oriunde am fost mi-am făcut datoria faţă de public, cât mai bine posibil, din poziţia pe care am avut-o. Pentru orice jurnalist român însă există hoarde de politicieni care sunt dispuse oricând la asasinat în numele liniştii familiei lor şi a Sfintei Treimi Politice.

Din aceste motive, subsemnatul, IOAN MANOLE, scriitor şi jurnalist, îmi rezerv dreptul să mă adresez organizaţiilor care veghează la respectarea libertăţii presei, dar şi organismelor europene şi instanţelor de judecată.

Citeste si articolele:

• Spovedania unui turnător la Securitate
• Ortodocșii lu’ Pește
• Memoria eroilor din 1989 murdărită zilnic
• Comunismul rusesc a fost întotdeauna o mafie
• De ce comunismul trebuie să moară