Arta calamităţii

joi, noiembrie 29, 2018 19:37
Posted in category Istorie

Epoca fanariotaDomnia lui Constantin Ipsilanti în Ţara Românească începe frumos, cu un cutremur de pământ. Deşi arhitectura vremii nu îngăduia clădirilor să se exprime pe verticală decât până la nivelul omului călare, totuşi ambiţiile industriei de chirpici au fost prăvălite în ţărână, odată cu cele mai mândre cocioabe ale Capitalei.

Ipsilanti nu se lasă însă îmbătat de succes. Realizările acestui mandat continuă cu incendiul devastator din 9 septembrie 1804. Vechea curte domnească devine cenuşă dimpreună cu jumătate din oraş. Mahalalele rezistă acestei probe de urbanism doar prefăcându-se în scrum. Pierderile sunt numai materiale şi, fireşte, omeneşti – cele spirituale fiind inexistente. Costică intră astfel în posesia unui nou record, cifrat la circa 30.000 de pungi minus – sumă obligatoriu indexabilă în sezonul agricol următor.

Apogeul domniei e atins în anul următor. Dâmboviţa se revarsă peste populaţia Bucureştiului într-un moment în care palmaresul domniei lâncezea. Din nou Constantin Ipsilanti atrage atenţia cronicilor, din nou se vorbeşte în saloanele Europei despre noi. Campania de imagine suferă însă la capitolul impact: numărul mic al victimelor e puţin sub standardele de conversaţie.

Şi totuşi putea să fie şi mai rău. Păi, ia gândiţi-vă: dacă – Doamne fereşte! – inundaţia s-ar fi suprapus peste incendiu, adică dacă şuvoaiele ar fi stins pârjolul, cum mai intra el, Costică, în istoria omenirii doar cu un cutremur? (“Academia Caţavencu”, nr. 552/2002)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Arta calamităţii”

  1. Fiul face, tata trage | A șaptea dimensiune says:

    decembrie 4th, 2018 at 19:30

    […] Arta calamităţii […]

Adauga un comentariu