Triumful talentului care nu e

duminică, iulie 29, 2012 10:56

CartiŞi azi mă întreb ce-i plăcea lui Nicolae Manolescu la proza lui Alexandru Ivasiuc, în afară de numele autorului de pe copertă. Zgândărit de cronicile de bine la cărţile lui, i-am citit toate romanele.

Primele trei mi-au ieşit cu totul din minte. Mi-a rămas în schimb amintirea neplăcerii cu care le-am citit, tot aşteptând să se întâmple ceva, în timp ce autorul bătea înverşunat apa în piuă. De o inteligenţă brici şi cultivat cât să mai dea şi la alţii, Ivasiuc era atât de netalentat, încât izbutea să facă din asta o calitate.

Toate cărţile lui sună fals, că nu-ţi vine să crezi – şi îţi închipui că iritarea care te ia încă de la primele pagini şi se gravează ca urticaria e un efect artistic programat de autor, nu o cinstită reacţie de respingere a copleşitoarei sale lipsă de vocaţie. Cum a ajuns să fie cotat Ivasiuc drept unul dintre cei mai importanţi romancieri ai vremii sale? N-am altă explicaţie decât că devenise un marxist frecventabil după ce trecuse printr-un stagiu de puşcărie politică şi reeducare prin muncă.

Iar cei care-şi dădeau ochii peste cap scriind despre cărţile lui ‘interesante’, ‘incitante’, ‘de o mare tensiune a ideilor’ nu-i făceau statuie numai lui Ivasiuc, ci lustruiau niţel şi la soclul dictaturii comuniste. Nu conta că romanele lui Ivasiuc erau căznite, fade şi teziste. Erau pe linie, fără a da limbi Puterii comuniste rusofone, iar intelectualismul lor îndulcea pilula scârboasă a literaturii angajate.

Chiar şi atunci când Ivasiuc a început s-o cotească în ultimele sale romane, a făcut-o din postura de tovarăş de drum care cârâie, nu ca un dissident care ia atitudine. După ce s-a apucat să scrie romane cu personaje şi cu story, Ivasiuc şi-a organizat de unul singur flagrantul scriitorului lipsit de chemare. Ştia reţeta, dar nu se pricepea s-o folosească. Personajele lui ating limita nefirescului, încât par decupate din mucava, iar poveştile pe care le imaginează Ivasiuc sunt jenant de neverosimile. Şi totuşi nu s-a găsit atunci nici un critic care să spună că Ivasiuc e gol, ca împăratul lui Andersen. N-a fost nimeni care să-i spună măcar în particular romancierului să se apuce de altceva şi să nu mai chinuiască hârtia şi cititorii.

Mai rău de atât, după moartea lui la blocul Scala, la cutremurul din 1977, în locul unor omeneşti regrete, Ivasiuc a fost îmbălsămat ca mare scriitor. Acest triumf postum al totalei absenţe a talentului mi se pare şi acum dovada că nu contează cum scrii, ci cum se scrie despre tine. (Cristian Teodorescu, Academia Caţavencu)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

4 Responses to “Triumful talentului care nu e”

  1. Mihai Beniuc, piticul felaţiei lirice în trei | A șaptea dimensiune says:

    ianuarie 15th, 2015 at 19:42

    […] Triumful talentului care nu e […]

  2. Pumnul, palma și memoriile lui Dumnezeu | A șaptea dimensiune says:

    martie 30th, 2015 at 17:36

    […] Triumful talentului care nu e […]

  3. Horia Lovinescu, un pupincurist al bolșevicilor rusofoni | A șaptea dimensiune says:

    martie 30th, 2015 at 20:35

    […] Triumful talentului care nu e […]

  4. Constitutia libertatii | A șaptea dimensiune says:

    mai 3rd, 2019 at 16:56

    […] Triumful talentului care nu e […]

Adauga un comentariu