A şaptea dimensiune pe Facebook (CDLXXXVI)
sâmbătă, februarie 12, 2022 16:41
18 mai 2020
România, anii ’80. Câtă bucurie, câtă mulțumire, câtă fericire, dragi tovarăși!
De pe Facebook.
Despre Ceauşescu
Așa că, dacă vrea cineva să fie nostalgic, n-are decât. Dacă însă vrea să îmi spună mie că Ceaușescu a fost grozav, patriot și mai știu eu ce calificativ favorabil, atunci acel cineva trebuie întâi să îi plătească datoria lui Ceaușescu față de mine, cea mai ales morală și rămasă neplătită, odată cu moartea lui, și abia apoi să îmi spună mie ce nemaipomenit era Ceaușescu și ce frumoase erau vremurile lui.
În iarna 1982 – 1983, în apartamentul nostru nou-nouț, în camera cu doi pereți exteriori, am avut exact 5 (cinci) grade Celsius. Plus! În camera cea mai călduroască am avut 11 grade Celsius! Norocul nostru a fost că nu am locuit acolo, atunci, în iarna aia.
Ca proaspeți căsătoriți, hotărâți să avem copii, în vara lui 1983 am strâns toți elemenții caloriferelor din apartament într-o singură cameră și am cumpărat de două ori pe atât mai mulți elemenți de calorifer pentru celelalte încăperi. Am izolat pereții exteriori, așa cum se „reabilitează” astăzi blocurile foste comuniste, doar că prin interior, desigur și cam în secret. Am adăugat încă un rând de geamuri la ferestre (nu se inventase încă termopanul, cel puțin nu în România). Am cumpărat de pe un șantier un calorifer de tablă, pe care l-am transformat într-un atelier dintr-o fabrică într-un calorifer electric, pe ulei, cu roți, tot în secret. Când zic „am” nu zic eu, ci noi, echipa/familia, eu personal neavând treabă nici cu șantierul, nici cu atelierul. Doar am dat banii pentru a avea un calorifer electric în casă.
Astfel că, în iarna următoare, am avut în camera cu doi pereți exteriori 13 grade Celsius, fără caloriferul electric, iar în cea mai călduroasă cameră am ajuns la 18 grade Celsius. Bucătăria era electrică. Prin urmare, în vara anului 1984 am putut aduce pe lume și în apartamentul ăla primul nostru copil. Și, în vara următoare, pe al doilea. Două fete! Care au avut din prima zi acasă camera lor, pe când eu nu aveam camera mea. Am lucrat în bucătărie la cele două licențe pe care le-am făcut în anii 1986 și 1988. Cu cărțile și mașina de scris, și cu home computer-ul (partea originală a licenței de aviație militară, din 1988 a constat dintr-un program de calculator) printre ustensilele de gătit.
Aveam o mătușă care stătea la cozi pentru unt, lapte și ouă. Iar eu stăteam la cozi la benzină, cu schimbul cu alți colegi, câte 10 – 12 ore, în care ne împingeam până în stație cele trei-patru mașini cu rezervoarele golite, ca să încapă cât mai multă benzină. Cu benzina astfel dobândită, făceam troc cu cineva din Sibiu, care îmi trimitea carne de vacă cu os. Un kilogram de carne la patru litri de benzină. Sau zece kile pe lună. Nu am știut niciodată cine e persoana cu carnea și de unde făcea rost de ea.
Eram coleg de facultate și prieten cu fata ministrului Justiției din vremea aceea. Da, înaintașul lui Toader Tudorel de astăzi. Prin 1985, eram la ei în casă când se sfătuia ministrul cu soția ce să comande de la casa de comenzi a gospodăriei de partid. Problema era că aveau dreptul la două kilograme de carne la fiecare două săptămâni și nu se decideau dacă să fie de data asta, când îi auzeam eu cum vorbeau în bucătărie, carne de porc, ori carne de pui. Mare dilemă! Când au revenit în living, i-am spus direct ministrului că eu mă descurc mai bine ca el, cu zece kile pe lună. Iar ministrul mi-a răspuns că nu are încotro, deoarece nu are voie să facă ce fac eu. Chestia cu trocul benzină-carne. Dar gospodărie ajutătoare nu aveți, pe lângă tribunale ori închisori? m-am mirat eu. Nu avem! Închisorile nu sunt la Justiție, iar tribunalele nu au gheazeuri (gospodării agro-zootehnice), mi-a explicat el.
Ce vreau să spun cu amintirile astea? Că erau condiții grele. Dar și că existau tot felul de portițe de a le îmbunătăți. Deci nu am suferit nici de foame, nici de frig, decât dacă n-aș fi făcut nimic împotriva foamei și a frigului. Ce era însă insuportabil, de-a dreptul, era bătaia de joc. „Le este frig oamenilor?” s-a mirat cu voce tare Ceaușescu, de la tribuna nu știu cărei cuvântări. „Să își pună o haină în plus pe ei” și o să le treacă, a soluționat el problema. Deși problema era că, lipsit și de cunoaștere dar și de resurse, Ceaușescu voia să joace un rol mare în Lume, așa că împrumutase masiv și cheltuise aiurea sumele împrumutate. Complet aiurea. După care, când i s-a spus că a rămas și fără bani și fără posibilitatea de plătire măcar a dobânzilor, s-a cocoșit și a decis să returneze toate împrumuturile externe.
Cum? Simplu: pe seama populației. Dacă lua de la gura fiecărui român un dolar pe zi, dădea înapoi 365 X 20 de milioane pe an. Ceea ce a și făcut. Doar că, pe vremea aceea, media produsului intern brut și real, pe zi și pe român era sub trei dolari! Și mai era o problemă. Producția românească de bunuri (că servicii nu prea se produceau) era necompetitivă la export. Era scumpă și de proastă calitate. Așa că, pentru a o vinde și a lua pe ea bani cu care să își plătească împrumuturile făcute aiurea, Ceaușescu a vândut tot ce a vrut străinul să cumpere de la el, la orice preț. Și, cum străinul a vrut să cumpere de la Ceaușescu doar energie și cereale, Ceaușescu a stins curentul și a raționalizat pâinea.
Cerându-ne nouă să strângem cureaua și să mai punem o haină pe noi, iarna. În timp ce, dela tribună, ne anunța cât de bine ne merge, cum suntem noi de victorioși în construirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Și cât de dușmani ne sunt popoarele conlocuitoare pe planeta asta, de ne iau ele și pielea de pe noi. Norocul nostru este că suntem mândri și neatârnați. Și nu stăm cu mâna întinsă la mila lor. Nu! Noi ne plătim datoriile și mai vedem noi după aia!
Ironia soartei a fost că, atunci când a căzut sub gloanțele produse de industria sa de apărare, cântând Internaționala, Ceaușescu nu mai era dator niciun dolar, nimănui. Avea însă imense datorii față de mine și de conaționalii mei. Datorii morale, mai ales.
Citeşte şi articolele:
