În căutarea scriitorului pierdut

duminică, septembrie 4, 2022 19:36
Posted in category Literatura

Marcel ProustCeleste Albaret, Domnul Proust. Amintiri consemnate de Georges Belmont

În 1913, Valentin-Luis-Georges-Eugene-Marcel Proust avea 42 de ani, astm, o avere bunicică şi ambiţia să ajungă mare scriitor. Se stabilise într-un apartament imens, de pe bulevardul Haussmann, şi în acel apartament avea o cameră numai a lui, căptuşită cu plută, pentru ca niciun zgomot să nu-i perturbe geniul înhămat la o muncă de salahor.

Avea toate motivele să fie fericit: terminase „Du cote de chez Swann”, pe care, e drept, nicio editură serioasă n-a vrut s-o publice, dar asta n-avea nicio importanţă. Devenise conştient că va fi un mare scriitor, ce mai conta că Gide, fără să citească niciun rând, decretase că îl enervează un manuscris gros, scris de un „dandy monden”.

Adevărul e că Proust fusese un „dandy monden” şi că manuscrisul era gros bine. Nu i-a păsat de Gide şi şi-a publicat cartea pe banii lui la o editură pe atunci obscură, Grasset. După aceea s-a înhămat la restul cărţii, câteva mii de pagini din ceea ce avea să devină „În căutarea timpului pierdut”.

Nu mai avea de trăit decât zece ani, aşa că şi-a organizat viaţa într-un mod straniu pentru noi, perfect pentru el. Se culca la 4-5 dimineaţa şi se scula după aproximativ 12 ore, când nu avea decât câteva pretenţii: să i se aducă două ceşti de concentrat de cafea, lapte şi unul sau două (niciodată nu era hotărât) croissante. Cafeaua trebuia ţinută în bainmarie, „exact două ceşti”, până când suna după ea, semn că s-a trezit.

Altfel, nu poftea la nimic altceva în restul zilei, iar dacă poftea, poftea la limbi de mare prăjite sau la vreo „brioşă de la Bourbonneux”. Dacă era din altă parte o simţea imediat şi refuza s-o mănânce, cu reproşul, care i se citea în ochi, că a fost păcălit.

În rest, ca să poată scrie, mai avea câteva zeci de tabieturi şi trebuia alintat ca un copil mic. Dacă la patru dimineaţa îşi dorea îngheţată sau bere, ele îi erau aduse de la Ritz de către şoferul personal, care avea o cheie a lui cu care să intre în restaurantul la ora aia închis.

Probabil că Dumnezeu are grijă de marii artişti, măcar până îşi termină opera. Lui Marcel Proust, Dumnezeu i-a trimis-o pe Celeste Albaret, care în 1913 abia împlinise 22 de ani. Această tânără ţărancă i-a fost înger casnic timp de zece ani, până la moarte. După 60 de ani s-a hotărât să povestească cum era Domnul Proust. (Ştefan Agopian, „Academia Caţavencu”, nr. 671/2004)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu