A șaptea dimensiune

Eu, Stefan Babcinetchi , feciorul lui Tudor Babcinetchi, originar din satul Sircova judetul Orhei, actualmente domiciliat in orasul Soldanesti, Republica Moldova, solicit pentru a publica in ziarul Dumneavoastre o pagina ce reflecta tragedia si suferintele pe care a avut a le suporta familia noastra si in deosebi noi, copiii din Basarabia si Bucovina anilor 40 – 50.

Scriu aceste rinduri pentru a pastra memoria suferintelor si greutatile indurate de parintii, fratii si surorile noastre, a intreg neamului poporului basarabean, ce a avut de suferit atât de mult in rezultatul pactului tilharesc Ribentrop – Molotov, cind Basarabia si Bucovina au fost „eliberate de sub jugul României regale si alipite la Patria mama”.

Tatal meu, Tudor Babcinetchi, s-a nascut intr-o familie cu multi copii. Necatind la faptul ca de mic copil a ramas orfan de mama si de tata, fiind un om vrednic si harnic a reusit cu timpul sa devina un gospodar bun in sat. In anul 1940, la momentul asa zisei ,, eliberari” familia noastra dispunea de sapte hectare de pamint arabil, o masina de vânturat graunte, o caruta cu doi cai, doua vaci mulgatoare, un tauras si doua junci, vre-o 12 ovine, porcine si multe pasari.

In familie eram sase copii, dintre care cinci frati: Valentin, Stefan, Aurel, Mihail, Gheorghita si o sorioara Tamara. Ca in orisicare familie de oameni gospodari, noi, de mici copii am fost deprinsi cu munca si fiecare din noi ingrijea si purta raspundere pentru un oarecare lucru din gospodarie. Valentin, fiind mai mare avea grija de cai, Aurel ingrijea de porcine si giste, i-ar eu eram raspunzator de bovinele din gospodarie. In fiecare zi, pe arsita, in frig si pe ploaie impreuna cu un mos batrin ( fratele mai mare al bunelului meu ), pasteam vitele pe pasunele satului , umblind pe jos cite patru – cinci kilometri pe zi.
De aceste momente din copilaria mea din acea perioada imi amintesc si acum cu multa dragoste, fiindca necatind la faptul ca munceam din zori si pina in noapte, ele erau destul de interesante pin faptul ca fiecare din noi, necatind la virsta frageda aveam ocupatii in gospodarie in rezultatul carora primeam mari satisfactii si bucurii.

Odata cu sosirea „eliberatorilor” s-au si inceput nevoile si suferintele noastre. Chiar de la bun inceput, sub pretextul ca o gospodarie nu poate sa aiba in proprietate mai mult de o vaca mulgatoare ni s-a confiscat o vaca mulgatoare, citeva porcine, alte bunuri materiale de care eu astazi nu mai tin minte. Tata a fost „bronat”, s-au mai bine zis impus cu forta sa munceasca la lucrarile de taiere, curatire si colectare („zagotovca lesa”) in padurile din imprejurimile raionului Rezina, unde a lucrat pina in anul 1944.
In toamna anului 1944, cind noi fratii mai mari, impreuna cu mama scoteam cartofii de pe lotul de linga casa ca in vis il vad si acum pe tata aparut in fata noastra calare pe un cal. A descalicat, a chemat-o pe mama la o parte si i-a spus ca trebuie sa se prezinte urgent la raion. Apoi s-a apropiat de noi, ne-a imbratisat, ne-a strins la piept si sarutindu-ne ne-a spus sa o ascultam in toate pe mama si sâ avem grija de cei mai mici, ca-ci el nu stie ce va fi mai departe cu dinsul (Pe vremurile celea cine era chemat de urgenta la raion de catre organele NKVD –ului, inapoi nu se mai intorcea)

L-am petrecut pe tata cu durere si cu lacrimi in ochi, intelegind ca ne despartim de el pe multa vreme, s-au poate chiar pe intotdeauna. Asa si sa intimplat. Tata a fost condamnat la zece ani de inchisoare in baza art. 54 al Codului penal al RSS Ucrainene (paradoxal e faptul ca chiar si dupa patru ani de la ,,eliberare” asupra cetatenilor RSSM se aplicau prevederile Codului penal al RSS Ucrainene). In afara de aceasta judecata a decis si confiscarea partiala a averii noastre, fiindca nu mult timp dupa ce a fost pronuntata sentinta judecatii au poposit la noi citiva lucratori ai NKVD – ului, care au confiscat un cal, un butoi de vin, o oglinda mare si un sifonier. Pe de asupra ei au cerut de la mama si bani. Ce suma nu-mi amintesc, stiu doar ca mama a vindut multe lucruri pretioase din casa pentru a se achita cu ei.

Ramasi fara tata, in virtutea tuturor necazurilor,greutatilor si suferintelor ce am avut a le suporta cu greu am ajuns pina in anul 1946, an cind asupra RSS Moldovenesti s-a abatut o foamete cumplita, facuta artificial si dirijata de catre regimul stalinist. Spun artificial, fiindca atunci in mintea mea copilaresca nu-mi dadeam seama si nici de cum nu puteam intelege de ce o tara asa de mare cum era Uniunea Sovietica, la care a fost anexata Basarabia si Bucovina, nu numai ca nu ne-a ajutat cu produse alimentare pentru a evita nenorocirea, dar din contra ni se lua si ni se matura din podul casei pina si ultimele graunte.
Pentru a nu muri de foame mama a fost nevoita sa vânda lemnul si oalele de pe un sarai de-al nostru pe un pret de nimic. Speram ca vom gasi ceva de-ale gurii pe acesti bani, dar pe timpul cela puteai sa mori de foame cu banii in buzunar si deaceia impreuna cu bunelul meu Ambrosii am fost nevoiti sa plecam in Ucraina dupa cartofi. Dar nici acolo nu ne asteptau cu bratele deschise, fiindca alde noi in cautare de hrana umblau zeci de mii de moldoveni. Insusi ucrainenii plecau in Polonia dupa produse alimentare.

Dupa multe peripetii am ajuns cu greu la statia de cale ferata ,, UTINIEA”. Afara ploua. Fiind uzi, flaminzi si obositi nici nu am simtit cind am adormit amindoi pe un scaun. La un moment dat am fost trezit de glasul unei femei, care ma ghiontea si mi se adresa in limba rusa: – ,, Hlopcic! Vstani, ded umiraet „. Trezindu-ma din somn si vazind in ce stare se afla bunelui am izbucnit in plins. Bunelul statea intins pe scaun cu o mina indreptata inspre mine in care tinea strins cusma sa. Buzele lui se stradueau zadarnic sa-mi sopteasca ceva. Cu toate ca eram doar un copil de 11 anisori, dar privind acest tablou ingrozitor pe data am inteles tot ce a vrut sa-mi spuna bunelul inainte de moarte. In cusma se gasea cheiea de la sunducul lui, in care el pastra ,, comindul” pentru inmormintare. Plingeam desperat, in glas, cerind ajutor, dar nimeni nu ma intelegea de ce pling si de ce aveam nevoie. Curind dupa aceasta au aparut doi militieni, care l-au luat pe bunel si l-au dus intr-o directie necunoscuta, unde nu pot sa stiu, intrucit militienii nu me-au permis sa-l insotesc pe bunelul meu in ultimul sau drum si de aceea nici pina in ziua de azi nu cunosc precis locul unde se odihnesc ocemintele bunelului.

Aveam doar 11 ani. La mine au ramas cusma bunelului, sacul cu citeva kilograme de graunte si o suma neinsemnata de bani. Sara tirziu m-am urcat intrun vagon, care era destinat pentru transportarea vitelor si m-am pornit inspre casa, in Moldova. Pe drum in tren am fost pradat de doi necunoscuti, care amenintindu-ma cu cutitul, me-au luat sacul cu graunte si cusma bunelului. Coborinduma din tren la statia de cale ferata „SNEATIN” Ucraina, am vazut un barbat ce purta pe cap cusma bunelului. Cu toate ca eram un copil , m-am apropieat de el, am sarit in sus zmulgindui cusma si stringind-o la piept am inceput sa strig: – „Tâlharul!, Tineti tâlharul!”. Trintindu-ma jos la pamint barbatul a inceput sa ma bata cu piciorele. Tot in acest timp au sosit doi militieni, care l-au luat pe barbatul cela si pe mine si ne-au dus intr-o incapere din gara. Barbatul a declarat ca a cumparat cusma de la doi tineri, aratindu-le militienilor si locul unde se adaposteau ei.. Tinerii au recunoscut faptul furtului, intorcindu-mi si sacul cu graunte. Urcindu-ma in tren m-am deplasat pina in orasul Cernauti si de acolo am luat trenul spre or. Balti.

La Balti m-am intilnit cu niste oameni din sat, care mi-au comunicat ca fratii mei si mama au murit de foame. Tot ei mi-au spus ca in sat nu am ce cauta ca-ci majoritatea satenilor sau au plecat peste hotare in cautare de hrana sau au murit de foame. Auzind aceasta noutate tragica si simtindu-ma parca vinovat ca nu am avut posipilitatea de ai ajuta pe ce-i apropiati ca sa nu moara de foame, am urcat intr-un tren si am luat calea inapoi spre or. Cernauti. La statia de cale ferata ,,VIJNITA” Ucraina, coborindu-ma din tren am observat pe peronul garii o movila de sare. Am asteptat pina sa intunecat si apropeindu-ma de movila mi-am incarcat un tobultoc bun de sare si urcindu-ma in tren am plecat mai departe. La statia urmatoare m-am coborit si vazind nu departe de statie multa lume m-am indreptat intracolo. Ceea ce am vazut acolo nu se poate reda prin cuvinte. In jurul unei gropi cu titei din svecla ( jom) se imbulzeau o multime de lume. Oamenii se dezbracau pina la piele si intrau in groapa si asa cum era jomul acela crud, lipicios si puturos il mincau. Altii il scoteau pe malul gropii si il uscau la soare pe iarba. Cei care dispuneau de o bucata de tabla de fier o asezau pe patru pietre, aprindeau focul si uscau jomul pe ea. O buna parte din ei stateau culcati pe iarba cu burtele umflate, dupa ce flaminzi cum erau au mincat cu lacomie jomul acesta. Intrucit, majoritatea din ei mincau s-au uscau jomul acesta fara sare, eu fara mari dificultati am schimbat o buna parte din sare pe doi saci cu jom uscat si am urcat in tren, pornindu-ma iarasi spre casa cu gindul ca daca voi ajunge cu el voi avea posibilitatea de a scapa ca sa nu moara de foame macar pe cineva din rudele mele. Dar iarasi nu mi-a fost dat sa ajung nici cu jomul acasa.

La statia de cale ferata „SADAGURA” Ucraina, intr-un vagon incarcat cu lemne s-au urcat impreuna cu mine cutiva insi necunoscuti si cum numai trenul s-a pornit din gara, ei amenintindu-ma cu cutitul me-au luat sacii si mau ,,rugat frumos” sa sar din tren, ceea ce am si facut, intelegind ca-ci viata omului este mai scumpa decit un sac de jom. Dupa ce am sarit din mersul trenului, stilcit si zgirieat cum eram m-am pornit pe jos de-a lungul caii ferate inapoi spre gara. De aici, iarasi schimbind diferite trenuri, nedormind nopti intregi, flamind si obosit am ajuns la statia de cale ferata ,, SIRET” Ucraina. In satele din preajma statiei am umblat din casa in casa cu speranta ca voi cumpara macar vre-un pud de graunte pe bani, ca-ci aveam la vre-o 1800 de ruble, pe care le purtam legate intr-o cirpa murdara, ascunse in sin. Insa pretutindeni intilneam numai case parasite. Majoritatea populatiei bastinase se refugiasera in România. Gasind prin cerdacurile caselor parasite cite o mina, doua de graunte, griu, fasole, le puneam intr-o cana, le ferbeam la foc si le mincam, potolindu-mi astfel foamea.

Umblam prin satele acestea singur, prieteni de drum nu puteam, dar ma si temeam sa-mi fac, ca-ci prietenia pe vremea aceea era de asa natura, ca oricine putea sa te sfâsie, pentru o mina de graunte, mai ales pe mine, un copil, care nici nu eram in stare sa ma apar. Intr-o seara, iesind dintr-un sat si vazind peste un pod multa lume adunata m-am indreptat intracolo. Am dat peste o piata mica, unde se vindeau produse cerealiere. Pe banii cei aveam am cumparat doua caldari de griu amestecat cu secara si vazind ca afara de acum se lasase amurgul, m-am indreptat spre o casa cu gindul sa ma odihnesc pina dimineata. La rugamintea mea de a ma primi sa inoptez peste noapte, parca si acum imi sta in fata chpul nedumerit si intr-o masura oarecare speriat al gazdei, care parca cerindu-si iertare, mea spus ca fara permis de la prmarie ea nu poate sa ma primeasca in casa peste noapte. Cind am intrat in primarie me-au cerut actele de identitate. Am prezentat un certificat eliberat de sovietul satesc Sircova, din satul meu de bastina. Dupa ce a facut cunostinta cu continutul certificatului persoana responsabila din primarie a intrat intr-un birou din care s-a intors impreuna cu citeva persoane, care la rindul lor, au inceput sa ma cerceteze de unde sunt si cum am ajuns prin locurile acelea. Le-am spus ca sunt din Basarabia, i-ar unde ma aflu nu stiu, si ca am ajuns prin locurile acelea, minat de nevoia de a nu muri de foame. La primarie mi sa lamurit ca ma aflu pe teritriul României si m-au condus pina la o casuta unde am mas peste noapte. A doua zi, trecindu-ma podul, un granicer român m-a prevenit, ca sa nu trec mai mult acest pod, astfel voi avea mari neplaceri, daca voi repeta acest lucru. Trecind podul am ajuns la o statie necunoscuta, unde intrind iarasi prin case parasite am gasit la vre-o trei kilograme de cartofi uscati . I-am strins intr-un saculet si m-am pornit din nou spre Moldova. De la Cernauti urcindu-ma intrun tren am adormit. Cind m-am trezit, nici tu griu, nici tu cartofi. Intelegind caci cu miinele goale nu am ce cauta acasa, m-am intors inapoi.. Ajungind la ctatia de cale ferata ,,PAVLINTI” , satul Dracinet, nu departe de orasul Stanislav, regiunea Ivano – Francovsc, Ucraina, m-am oprit la o casa la care i-am rugat pe stapini sa ma primeasca peste noapte. Gazdele, niste oameni in virsta, examinindu-ma atent m-au primit in casa si mi-au piermis sa inoptez. A doua zi, batrinii, aflind cine sunt si ce ma facut sa umblu pe meleaguri straine, me-au marturisit tragedia lor (unicul lor fecior fusese ucis la razboi), propunindu-mi, daca nu am nimic impotriva sa trec in familia lor, adica sa ma infieze, promitindu-mi ca ei vor avea grija de mine si nu voi mai indura foame si greutati. Perzind orice speranta ca-ci cineva dintre ai mei mai sunt in viata, eu le-am dat consimtamintul. Batrinii intradevar aveau grija de mine, M-au imbracat, incaltat, m-a hraneau bine. Zilinic ma ocupam cu gospodaria, i-ar in fiecare duminica dimineata ma duceam impreuna cu ei la Biserica, unde ma rugam impreuna cu batrinii pentru parintii si fratii mei. O duceam bine la ei, insa gindul la meleagurile natale, la parinti si frati, nu ma paraseau nici odata, nicidecum nu puteam sa cred ca-ci ei au murit si nu am sa-i mai vad.

Trecuse o bucata de vreme. Cu batrinii ma impacam bine, pina cind, cineva a comis un furt din casa lor. Vina a cazut pe mine. Mai mult ca atit, batrinii banuiau, ca casa lor a fost pradata de niste rude de ale mele. M-au inchis intr-o cameruta, ma hraneau odata in sutca si zilnic eram dus la primaria din sat si interogat de niste persoane militare. Toate acestea au durat o saptamina . Intr-o buna zi, eliberindu-ma din camera, batrinii au cazut in genunchi inaintea mea, cerindu-si iertare cu lacrimi in ochi pentru suferintele mele, explicindu-mi, ca hotul, care a pradat casa, un nepot de-al lor a fost prins si lucrurile furate au fost intoarse.

Impacindu-ma cu batrinii, ne-am intors impreuna la ei acasa. Peste un timp am facut cunostinta cu o fata, mult mai in virsta ca mine, orginara din Basarabia, din satul Mihaileni, raionul Riscani, care lucra servitoare intr-o familie instarita tot din acest sat si care ca si mine a nimerit acolo cautind de ale gurii. Fata me-a spus ca a primit o scrisoare din Moldova din care a aflat ca in anul acela ,acolo sa strins o roada buna de grine si ca lumea de acum nu mai sufera de foame. Ne-am sfatuit sa ne intoarcem acasa. Intr-o seara mi-am luat banii, care imi mai ramasesera si impreuna cu ea ne-am urcat intr-un tren care tinea calea spre Moldova. La ctatia de cale ferata „FLORESTI” Moldova, m-am intilnit cu un consatean din satul meu, care mi-a comunicat ca ai mei, toti sunt vii si sanatosi, i-ar pe mine ei ma considerau dus din viata. Despre moartea mea, lor le-a povestit un om din sat, care chipurile a vazut cum eu sarind din tren am nimerit intr-un sul de omat de unde eu nu am mai esit. Ajungind acasa, pe timp de noapte, am batut la usa din fata, dar nimeni nu mi-a raspuns.Atunci am batut la geamul din dosul casei si am auzit ca ai casei se trezisera, i-ar mama il trimetea pe fratele mai mare, Valentin sa deschida usa. Cit de emotionata a fost intilnirea mea cu mama si cu fratii mei nu pot s-o descriu. Im amintesc numai cind am intrat in casa, ei palizi la fata, incremeniti se uitau la mine ca la ceva necunoscut, ca la o minune, apoi, parca dezmeticindu-se, s-au repezit toti spre mine, cuprinzindu-ma si plingind, necrezind ochilor ca in fata lor stateam eu, viu in piele si oase si nevatamat. Doua zile la rind nu ma puteam trezi din somn. Dorit de casa parinteasca, zile intregi nu eseam din ea.

Mai, apoi, peste doua luni de zile, pascind vaca pe pasunile din jurul satului am vazut un baietan ce se cobora spre sat. La intrebarea mea de unde vine, el imi raspunse in limba ucraineana: ,, Pentru ce iti trebuie tie sa stii de unde vin eu”. Raspunsul lui nu mi-a placut si hotarind sa-l invat minte pe acest baietam m-am indreptat spre el cu gindul sa-i trag citeva palme. Nu am dovedit bine sa ma apropii, ca el ma si strigat cu o voce cunoscuta: „Stefan!, Tu esti!” L-am recunoscut pe fratele mijlociu, Aurel. El tot ca si mine, plecase prin straini, ca sa scape de foametea care se abatusera asupra noastra. Ne-am imbratisat frateste si ne-am pornit asa impratisati spre sat, pentru a impartasi bucuria intilnirii cu fratele Aurel impreuna cu cei de acasa.

In vara anului 1949 nenorocirea se abatusera din nou asupra familiei noastre. Pe la miezul noptii, ne-am trezit cu pesedintele sovietului satesc din cat, insotit de citiva soldati, care ne-a prevenit ca pina dimineata sa ne pregatim si sa fim gata, pentru a fi deportati in Siberia, fiindca sintem culaci. Spunind aceste cuvinte el a plecat punind la usa de la intrare doi soldati inarmati de paza. A doua zi, dimineata in fata casei noastre sa oprit un camion. Am inceput ca sa incarcam lucrurile necesare pentra plecare. Eu cu fratele Aurel, ne-am adresat la soldati cu rugamintea de a ni se permite pentru a pleca pina in gradina pentru a stringe citeva legume. Vazindu-ne in gradina, neobservati am luat-o la fuga spre satul Oliscani din raionul Soldanesti. Intrucit, toate drumurile erau patrulate de soldati inarmati am hotarit sa ne ascundem in padure pina se va lasa intunericul. Noaptea ne-am apropiat de satul Oliscani. Fiind intuneric nici nu am observat cind de noi s-a apropiat o patrula de soldati. La ordinul lor de a ne opri, eu, imreuna cu fratele, am dovedit sa sarim inr-o ripa adanca, ceea ce ne-a si scapat de arest. Am stat in ripa, ascunsi pina dimineata. Cind sa luminat am observat ca satul Oliscani era complect inconjurat de soldati inarmati, care vorbeau intre ei in limba rusa. Numai din acest sat, in vara anului 1949 au fost arestati si deportati in Siberia peste 60 de familii de buni gospodari. La Olisani ne-am intilnit cu un prieten de-a lui tata, care ne-a pus la cale si ne-a sfatuit ca unica sansa de a ne hrani si de a nu fi prinsi este de a ne angaja ca sa pastem vitele la oamenii din sat. Peste un timp oarecare pentru fratele Aurel am reusit ca sa perfectez actele pentru a fi internat la casa de copii din or. Rezina. Intr-o dimineata am plecat la Rezina ca sa-mi vad fratele si sa mai stau de vorba cu el. La rugamintea mea, de a mi se face o intrevedere cu fratele, mi sa raspuns, ca pe dinsul l-au indreptat la o alta casa de copii, dar la care si unde anume nici ei nu stiau. M-am dus pe malul Nistrului, m-am asezat jos si am inceput a plinge cu hohote, ca-ci atita imi mai ramasera din familie, fratele Aurel, dar si pe el il pierdusem de acum.

Tata, condamnat la 10 (zece) ani de inchisoare in regiunea Chemerovsc, mama cu fratii Valentin, Mihail si Gheorghita deportati in Siberia, regiunea Curgan, surioara Tamara decedase in anul 1943, fratele Aurel indreptat intr-o casa de copii necunoscuta de nimeni, – iata situatia in care ma aflam eu si familia mea la sfirsitul anului 1949.
Ramas fara de parinti, fara de frati si surori m-am intors in sat si am tras la un mos de-al meu, un frate de-a lui tata. In sat, insa, ma asteptau mari neplaceri. Ideologia marxist – leninista imbogatita cu ideile „tatucului Stalin” indreptata la „lupta pe viata si pe moarte impotriva culacimii de la sate” patrunsese-ra atit de adinc in constiinta si mentalitatea consatenilor mei, incit, cind ma intilneam cu ei pe strazile satului, unii se uitau rau la mine, dar taceau, altii din contra se inchinau lingusitor cu zimbet dusmanos pe fata, i-ar „cei mai dirji luptatori pentru Puterea Sovietica strigau la mine, numindu-ma cu diferite cuvinte: („fecioras de culac”, „fecior de condamnat politic”, „fecior de puscariasi”, „tradator de patrie”, s.a. ). Cind auzeam aceste cuvinte in adresa mea si a parintilor mei, mi se sfisia inima de durere. Cite odata imi venea in cap si ideea de a ma razbuna pe ei, dar crezind si gindindu-ma la bunul Dumnezeu, ma stapineam si ma rugam pentru ziua de mine.

In asemenea conditii am trait in familia mosului meu pina in anul 1954, cind am fost inrolat in rindurile Armatei Sovietice. In armata ma staruiam sa fac fata serviciului militar. La inceput am fost numit comandant de companie, mai apoi am fost avansat la gradul de plutonier. In anul 1956 mi s-a acordat un concediu la bastina. Cind am sosit parintii si fratii mei fusesera deja eliberati si se aflau in sat. Intilnirea cu familia intoarsa din indepartata si friguroasa Siberie, in deosebi cu tata, pe care n-ul vazusem mai mult de zece ani a fost destul de emotionata, dar si placuta.
Reiesind din faptul ca in satul natal familia noastra ramasese-ra practic fara casa si fara masa, intrucit autoritatile locale din acea perioada se straduisera sa ne confiste totul (casa, pamintul – sapte hectare, vitele, pasarile si cele mai de pret lucruri din casa), parintii mei au hotarit sa se mute cu traiul in oraselul Soldanesti. La inceput tata sa angajat la lucru la statia de masini si tractoare din Soldanesti, mai apoi la statia de cale ferata Soldanesti. Pe la mijlocul anului 1964 tata a fost chemat la Comitetul Executiv al Sovietului de deputati ai poporului din raionul Rezina, in componenta caruia in acea perioada intra si oraselul Soldanesti, unde i sa explicat ca a fost reabilitat si daca doreste, poate sa-si redobindesca in proprietate casa proprie din satul Sircova, care fusesera confiscata. Tata a raspuns ca si-a construit cu fortele proprii o casuta in Soldanesti si e multumit cu aceasta, numai de i-ar da Dumnezeu puteri si sanatate ca sa-si poata pune copiii la cale. Spunind aceste cuvinte tata dupa cum se vede stia ,, bunatatea” stalinista care dominasera in GULAG – urile comuniste,care ii zdruncinasera complect sanatatea, fiind-ca peste putin timp, in anul 1965 a incetat din viata. La funeralele de inmormintare a tatalui meu, raposatul, preotul din satul Cobilea, r-nul Soldanesti, care, imreuna cu tata a gustat din „dulceata” lagarilor siberiene marturisea ca condamnatii din aceste lagare nu stiau nimic unul despre altul, nu se cunosteau, decit numai dupa numarul valoros, care era incrustat pe gulerul de la imbracaminte. De faptul cum erau ingrijiti si hraniti din spusele parintelui Ion , am aflat, ca greutatea unui condamnat din lagar ajungea in mediu la 35 – 40 kg. Nu mult timp dupa moartea lui tata au decedat si fratii Valentin, care impreuna cu mama fusese deportat in Siberia, si Aurel.
In anul 1991 am primit de la Procuratura Republicii un certificat de reabilitare a mamei si a fratilor, care fusesera deportati in regiunea Curgan. Am scris in diferite instante cu speranta ca vom primi si noi ceva despagubiri, pentru pagubele pricinuite de regimul comunist, dar nimeni nu numai ca nu ne-a satisfacut cererea, dar nici nu ne-a raspuns …

Citeste si articolele:

• Foametea creata de bolsevici in Basarabia
• Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!
• Martiriul Basarabiei si al Bucovinei între 28 Iunie 1940 si 22 Iunie 1941