Ortodoxismul de azi, una dintre cauzele degradării României

luni, mai 27, 2013 17:15
Posted in category Educatie, Mass-media

Religie versus StiintaPopii de azi, urmașii nevolnici ai sfinților martirizați în pușcăriile comuniste

Constituția României nu menționează, absolut nicăieri, faptul că țara noastră ar fi un stat teocratic, în care puterea ar putea fi exercitată de reprezentanții vreunui cult religios. În plus, ca un reper clar de abordare democratică, legea fundamentală prevede, în Art. 29, aliniatul 1, că „Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.” Dar și că „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrară convingerilor sale.” Iar aceasta este o prevedere perfect normală într-o țară europeană modernă. Așadar, România este o țară în care libertatea religioasă este inclusă printre valorile fundamentale. Departe de a fi pur formală, Constituția noastră fundamentală mai prevedere și că, în România „Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii”. Mai mult decât atât, „Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.” Așadar, o serie de prevederi perfect legitime într-o țară laică, în care legea le acordă cultelor atât drepturi cât și obligații. Ei bine, asta este doar o simplă „teorie” înscrisă în paragrafe de lege. Realitatea este, ca de obicei, cu mult mai complexă. La noi, biserica este un „stat în stat”, cu o organizare stufoasă, în vârful căreia hălăduiesc „Fericiți” și „Preafericiți” „Sfințiți” și „Preasfințiți” care, de o vreme încoace, sub motiv că „negociază” direct cu Dumnezeu, sunt în stare să scoată bani și din piatră seacă. Împrăștiați prin toată țara, la cele mai diverse niveluri, ierarhii noștri se poartă exact ca niște milogi agresivi care cer de peste tot, și mai ales de la stat, bani „fără număr, fără număr”. În înțelepciunea lui, poporul spune că „banul este ochiul dracului”. Dar mai zice și că trebuie să faci „ce zice popa, iar nu ce face popa”. Dar asta o fi fost valabil cândva, în vremuri mai cuvioase. Acum, popii nici măcar de spus nu mai spun mare lucru: mulți dintre ei au căpătat chipul hidos al banului, iar singurele cuvinte pe care le rostesc, fără a osteni vreodată, sunt „bani, bani, bani și iarăși bani. Cât mai mulți bani!” Ei sunt aceia care, cu mutrele lor obeze, schimonosite de demonul lăcomiei, fac tot posibilul să-și preschimbe „turma” spirituală a credincioșilor într-o turnă adevărată. O turmă de dobitoace stupide, de pe care să jupoaie, în voie, câte șapte piei și să le ia până și ultimul sfanț, pe care să-l azvârle în buzunarele lor cele sfințitele și fără de fund. În același timp, nici în cazul în care ne-am apuca „să facem ce face popa” n-am fi mai câștigați, din punct de vedere spiritual. Aproape că nu trece zi fără să auzim câte ceva despre vreun înalt ierarh preschimbat în mare afacerist, care scoate banul din te miri ce găinărie. De fapt, însăși BOR pare să fi devenit, de la o vreme încoace, o societate comercială imensă și extrem de eficientă, care rulează anual zeci de milioane de euro. Un SRL care, alături de cele peste 18.000 de lăcașuri de cult, mai are în stăpânire și câteva sute de mii de hectare de teren și pădure, dirijează o adevărată industrie specifică, legată de tot ceea ce înseamnă cultul religios, are firme de construcții, hoteluri, ba chiar și un trust de presă.
Iar asta nu este tot. Și nu înseamnă că peștele se „împute” doar de la cap. În ultima vreme am tot aflat despre popi ticăloșiți care și-au vândut icoanele din biserică, despre popi pidosnici, veniți parcă direct din Sodoma, pe lângă care cei care le fac ochi dulci enoriașelor mai nurlii, par niște îngerași diafani. Iar pentru ca menajeria să fie completă, a mai apărut și popa Bucică, cel care a dat cinstea pe rușine și sutana pe „etnobotanice”, preschimbându-se într-un odios traficant de droguri. Dar peste nevolnicia tuturor acestora tronează ticăloșia câtorva înalți ierarhi care, după cum a demonstrat-o deja CNSAS dar și justiția, s-au „spovedit” plini de râvnă, la Securitate. Iar toate astea se petrec tocmai acum, în aceste vremuri de restriște, în care poporul are mare nevoie, atât de niște exemple demne de urmat cât și de duhovniceasca alinare sufletească pe care doar credința i-o poate oferi.
De ce am ajuns aici? Poate și pentru că, deși nu ar trebui să fie așa, slujbașii de azi ai Bisericii nu sunt cu nimic mai buni decât noi înșine, „turma” lor de credincioși. Dar mai ales pentru că, popii de azi, dintre care mulți se duc zilnic în Biserică exact cum se duc funcționarii la „job”, ahtiați după „arginți”, ghiftuiți dar veșnic nesătui, sunt urmașii nevolnici ai preoților ortodocși care au înfruntat, decenii la rând, cele mai cumplite dintre pușcării comuniste.

Statistica martiriului

Aflând aproape zilnic despre cine știe ce matrapazlâc popesc, ori despre nemernica colaborare a unor înalți ierarhi cu fosta Securitate, aproape că-ți vine să-i crezi pe cei care, mai ales după 1989, afirmă că, prin aproape toți slujitorii ei, indiferent de rangul lor, toată Biserica Ortodoxă Română ar fi fost doar o unealtă slugarnică care, atunci când nu s-a pus direct în slujba regimului comunist, a asistat cu lașitate și fără a schița nici un gest de opoziție, la instaurarea unui regim politic descălecat pe meleagurile noastre direct de pe tancurile sovietice. Cu toate că realitatea zilelor noastre, despre care am vorbit mai sus, pare să confirme această propagandă, ea este la fel de falsă precum cea care afirmă că toți românii ar fi acceptat, fără crâcnire, jugul comunist. Motivată prin penibila explicație că „mămăliga nu explodează”, negarea celor aproape două decenii de rezistență anticomunistă, cu arma în mână, este la fel de ticăloasă ca aceea care îi trece sub tăcere pe miile de preoți, călugări și credincioși ortodocși martirizați în pușcăriile și lagărele comuniste de exterminare. Acum, popii zilelor noastre își plimbă burdihanele obeze în mașini luxoase, îmbrăcați în odăjdii scumpe și sclipitoare. Cu doar câteva decenii în urmă, preoții martirizați în pușcării îndurau gerul iernilor flămânzi și acoperiți doar de zeghea zdrențuită. Ulterior, prigoana comunistă a făcut tot ceea ce i-a stat în putere să le facă uitată memoria. Și nici după 1990, regimul democratic instaurat de liber-cugetătorul Ion Iliescu nu a făcut mai multe pentru amintirea lor. Iar un prim pas a fost făcut abia în 1998, când a apărut un soi de dicționar statistic intitulat, plin de un adânc înțeles „ Biserica întemnițată. România 1944-1989”. O lucrare ieșită din abnegația cercetătorilor Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu și Flori Stănescu, sub egida Institutului Național pentru studiul Totalitarismului. O carte erudită, bazată pe documente de arhivă, care numără teologii martirizați de comuniști, fără nici un fel de discriminare de natură confesională. Ca pe un imens răboj al suferinței, acolo sunt înregistrate ca victime ale represiunii comuniste un număr de 2398 de clerici. Dintre aceștia 1725 au fost ortodocși, 226 greco-catolici, 165 romano-catolici, 90 protestanți și neoprotestanți, și încă 36 de slujitori ai altor religii. Iar pentru ca această statistică să fie cât mai clară în toată grozăvia ei, mai aflăm că în jur de 250 dintre ei au făcut sacrificiul suprem lăsându-și oasele prin pușcării: 207 dintre aceștia fiind martiri ortodocși, 30 romano-catolici, patru evangheliști și restul greco-catolici. Sunt cifre cumplite în fața cărora înalții noștri ierarhi de astăzi ar trebui să se simtă obligați să se uite cu rușine în oglindă și să-și amintească măcar acum, în aceste vremuri de „secetă” spirituală, de înaintașii lor. De Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, alungat din scaun de sovietici pe 16 august 1947, trimis în domiciliu forțat la mănăstirea Agapia unde a și murit, se pare otrăvit, pe 3 aprilie 1948. Ori de Cosma Petrovici, episcopul Dunării de Jos, scos din scaunul episcopal în 1947, printr-un decret politic, mort în condiții neelucidate, probabil asasinat, pe 16 decembrie 1948.

Legendele sfinților în zeghe

Simpla enumerare a numelor de ortodocși care și-au petrecut ani grei în pușcăriile comuniste ar putea compune un „Martiriolog” național, cu nume de care, din păcate, ne amintim foarte rar: Părintele Ilie Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu, Profesorul Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu, Arhimandritul Benedict Ghiuș, Părintele Ioan Negruțiu, Părintele Nil Dorobanțiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareț la Rarău unde a purtat numele de schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea, Părintele Ilie Lăcătușu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Zosima Oancea. Și mulți, mulți alții ca ei. Mult prea ocupați de propriile buzunare și de propriile burdihane, înalții noștri ierarhi par să-i fi uitat pe toți acești sfinți ai pușcăriilor comuniste. Biserica Catolică este pe cale de a-l beatifica pe smeritul monsenior Vladimir Ghica, mort ca un adevărat sfânt martir, în pușcăria de la Jilava. Sfințiții și Preasfințiții noștri ierarhi, nu au vreme pentru o asemenea recunoaștere. Iar asta deoarece, pentru ei, drumul spre cer pare că trece doar prin buzunar. Și tot acolo se și oprește. (Sursa)

Și tot legat de acest subiect: Cristian Pârvulescu: „Icoanele în şcoli, o discriminare în spaţiul public”

Prezenţa icoanelor în şcolile din România reprezintă o discriminare în spaţiul public în care se manifestă educaţia, a afirmat vineri preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia (APD), Cristian Pârvulescu.

Cristian Pârvulescu a moderat vineri două dintre panelurile Simpozionului internaţional „Spaţiul public şi laicitatea în Europa şi România la începutul secolului al XXI-lea”, desfăşurat vineri la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA)

Clasa, un spaţiu public

„Problema icoanelor în şcolile din România, ca şi a crucifixelor în Italia este o problemă foarte controversată. Este un semn de înstăpânire a unei anumite filosofii asupra celorlalţi. Este vorba de o discriminare în spaţiul public în care se manifestă educaţia. În condiţiile în care spaţiul public este neutru, iar clasa este un spaţiu public care este neutru orice semn îi neagă neutralitatea”, a spus Cristian Pârvulescu.

Icoanele lipseau din şcoli în România interbelică

Pârvulescu este de părere că, „spre deosebire de crucifixul italian care ţine de tradiţie, „icoana românească instaurează o formă de inegalitate”. „Icoana românească ţine de tradiţie? Mă îndoiesc. În clasele româneşti interbelice nu existau icoane. Se făcea religie, exista o dezbatere. România interbelică era profund religioasă, dar icoanele nu erau prezente în şcoală, ci doar în biserică. Introducerea icoanelor în şcoală (…) a apărut după 1990. Nu există niciun fel de element anterior, (icoana n.r.) nu are statutul crucifixului şi de aceea cred că este o formă de inegalitate care se instaurează”, a mai spus Pârvulescu. (Sursa)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

6 Responses to “Ortodoxismul de azi, una dintre cauzele degradării României”

  1. Catalin says:

    mai 27th, 2013 at 19:13

    Ortodoxismul?? Mai bine zis Mafionismul

  2. Ortodoxia, mijloc sigur de îmbogățire | A șaptea dimensiune says:

    martie 23rd, 2015 at 20:18

    […] De ce profesorii trăiesc prost și popii bine […]

  3. Războiul Securității împotriva României | A șaptea dimensiune says:

    martie 24th, 2015 at 21:38

    […] De ce profesorii trăiesc prost și popii bine […]

  4. Cum este religia obligatorie, in viziunea unor directori de scoli | A șaptea dimensiune says:

    mai 2nd, 2015 at 16:26

    […] Ortodoxismul de azi, una din cauzele degradării României […]

  5. Suntem victimele trufiei și lăcomiei capilor bisericilor | A șaptea dimensiune says:

    iulie 26th, 2016 at 9:06

    […] Ortodoxismul de azi, una din cauzele degradării României […]

  6. România: biserică tot mai bogată, stat tot mai sărac | A șaptea dimensiune says:

    iulie 26th, 2016 at 14:52

    […] Ortodoxismul de azi, una din cauzele degradării României […]

Adauga un comentariu