A șaptea dimensiune

O şpagă în pronunţare

Românilor nu le stă deloc în caracter să ia şpagă. Problema este că există români care sunt dependenţi de obişnuinţa de a da şpagă. Şi cui să le-o dea dacă nu tocmai românilor, celorlalţi, cărora, altfel, nici prin gând nu le-ar trece să ia şpagă?!

Iată şi un caz desprins parcă din realitate. O firmă de lichidare şi valorificare de active are tor interesul ca instanţa să pronunţe cât mai rapid un faliment. Cum, teoretic, există riscul ca instanţa să nu pronunţe falimentul mult dorit de firma lichidatoare, câteva măsuri de precauţie din partea lichidatorului sunt absolut necesare.

Ceea ce se întâmplă mai departe este banal. Lichidatorul se duce frumos la cea mai comercială secţie a Tribunalului, vorbeşte frumos cu un judecător sau cu o judecătoare (mai degrabă cu o judecătoare), aranjează o întâlinire, aranjează un faliment, mai aranjează un faliment şi aşa mai departe.

Judecătoarea este mulţumită, căci nu primeşti în fiecare zi o atenţie de câteva zeci de mii de dolari (50.000? 70.000?), un mizilic pentru un lichidator serios. („Academia Caţavencu”, nr. 669/2004)

Citeşte şi articolele:

• Românul s-a născut poet şi moare şpăgar (VII)
• Românul s-a născut poet şi moare şpăgar (VI)
• Românul s-a născut poet şi moare şpăgar (VIII)
• Românul s-a născut poet şi moare şpăgar (IX)
• Românul s-a născut poet şi moare şpăgar (X)